Scrisorile lui Stanca: In memoriam Adrian Păunescu
Azi, 20 iulie, avea 72 de ani. Căci, 5 ani au trecut de când nu mai este. Și, tot mai văd oameni cu ochii roșii și vene umflate când aud de el.
Este drept, nu putea trece neobservat. Deranja. Incomoda. Avea energii debordante. Supraomenești. Poate și din această cauză a plecat prea devreme. A ars intens. Nu-i fac un laudatio. Nici nu aș avea cum și de ce, după ce ne-am tot ciondănit și, finalmente, ne-am împăcat, eu, revoluționarul, și el, cine și ce era… Nervos, isteric uneori, greu de suportat. În particular și public. Dar, și când era în vervă te fermeca. Era el însuși un spectacol unic. Ins carismatic. Plin de umor. Și chiar generozități inimaginabile. Ia să ne uităm câți au azi slujbe sau case obținute cu ajutorul lui… Câți au fost salvați or tratați de mari medici cu ajutorul lui. Trăia alert. Derula într-o zi mai toate anotimpurile sentimentale. Se preagrăbea. Unde? Spre moarte. Căci, de fapt, viața nu e altceva decât o gară în care așteptăm un singur tren: Moartea. Pentru el, ea a venit cu Expresul. Nedrept de repede. A ars Poetul…
Asupra-i trenează însă acel cult întreținut și de el, privindu-l pe fostul dictator. Sunt multe de spus. De cârcotit. De reproșat. De discutat. Unele din reacțiile sale lirice aveau o tactică: lăuda, lăuda până ce ajungea la realitatea ”aia”, altfel de nespus. Dar, dincolo de aceste chestii omenești, haideți să luăm poezia sa. E ultimul poet social. Dar, poezia de dragoste? Căci, după atâtea contestări, injurii, imprecații scuipate, țipate la adresa lui; de adjective - ”poet de curte”, ”răsfățat al regimului” – lucruri în care a fost, totuși, consecvent - Adrian nu s-a revopsit. Poemele dedicate țăranului, eroilor istoriei, ”obsesia Basarabia”, plus poemele superbe de dragoste rămân parcă-n ciuda dușmanilor mediocri și invidioși. La fel, cântecele sale de țară - al naibii de multe - lansate prin Cenaclul Flacăra, se cântă și azi. Precum Sadoveanu și Arghezi – acuzați și ei de ”colaboraționism” - opera lui rămâne acoperită de o operă copleșitoare.
Timpul trece, opera rămâne... Sunt pete pe o biografie, nicidecum pe operă. Prin lucrarea timpului, răul se estompează... Or, ca importanță și urieșenie, opera lui Păunescu lasă în urmă, nu dâre lirice, nu zgârieturi, ci brazde adânci...
