Scrisorile lui Stanca: Dragă Ilie Stan,
Mor de râs şi de bucurie pentru evenimentul inedit pe care l-ai scornit în viaţa fotbalului nostru. Mă înviorez chiar privind peisajul trist, ruinant de acasă, revigorat puţin de sotia ta.
Tu, de fapt, ai făcut un gest normal, pe care-l poate comite orice antrenor. Sau, jucător spre retragere. Ai găsit un spaţiu inedit, insolit, nou-nouţ. Un spaţiu virgin, în care vrei să penetrezi cu o trupă de nume - fotbalişti - mai mereu promisiuni şi mai mult dezămăgiri. Speranţe spre apus. Ar fi chiar culmea ca abia acum, la fine de carieră, fraţii Costea - fixaţie a dlui Mititelu - să confirme. Sau, numai unul, nu ştiu exact. Pe scurt, tu, invadând cu jucători români spaţiul inedit al Irakului, institui un soi de neocolonialism fotbalistic românesc. Zic “neo”, fiindcă într-o altă etapă, de pildă, antrenorii români, dintre cei ce ar avea acum 80 şi peste de ani, se plimbau prin ţările arabe ca Vodă prin lobodă. Maghrebul, şi nu numai era „al nostru”. Şi chiar azi revine tendinţa. Dar, niciodată din câte îmi amintesc IRAQ. Aici e dezvirginarea unei tradiţii. O noutate absolută. Sigur, s-ar putea să greşesc, să fi fost vreun jucător anonim, ceva de divizie inferioară, care să fi apucat ţara asta, deşi mă îndoiesc. Eu o iau dintr-o cultură fotbalistică generală, nu dintr-o statistică exactă. Dar, oricum, ca tine nu e nimeni. Auzi!? Iraq!
Bine, pentru tine nu e o noutate, ai mai fost şi-n Oman, dacă nu mă înşală memoria... Dar, sincer, mă fascinează ideea intrării pe terenuri exotice, cu o anume virginitate faţă de fotbalul românesc. Chestiunea seamănă cu o acţiune de prozelitism pozitiv din unele religii. Te duci cu o echipă de lucru, poate jucători, secund, maseuri, da, e o micuţă colonizare, ce face bine propagandistic fotbalului nostru. Cu oamenii cu care mergi, oricum nu te faci de râs. Sunt fotbalişti. Mai ales că ei au deja o comoditate orientală în sânge ...
Hai România! Hai Zakho!
