O sută de ani de la unirea Basarabiei cu România. Cum s-a înfăptuit idealul României Mari
În contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar balansul actualei Republici Moldova între est şi vest şi tensiunile care au dus la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o rană încă deschisă în conştiinţa naţională.
Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, scrie historia.ro.
Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.
Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România:având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei, scrie historia.ro.
La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.
27 martie:„Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”
În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea:guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării, scrie historia.ro.
În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara:„Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”, scrie historia.ro.
Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele:„Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând:„Trăiască România, una şi nedespărţită”.
