Iubirea interzisă a lui Ciprian Porumbescu, geniul dispărut la 30 de ani

berta_gordon.jpg

berta gordon ciprian porumbescu
O iubire interzisă: Ciprian Porumbescu, Berta Gordon

Muzician cu destin romantic, ros de tuberculoză, bântuit de umbra unei iubiri imposibile, sensibil, visător. Așa a fost caracterizat genialul nostru compozitor Ciprian Porumbescu. Puțini își amintesc că marele muzician a suferit mult din dragoste.

În primele zile de vară ale anului 1883, pe 6 iunie, Ciprian Porumbescu se stingea în casa lui din satul Stupca, după ce încercase să-şi vindece tuberculoza în Italia. Avea doar 30 de ani, dar compusese prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată, compusese minunata ”Baladă” pentru vioară şi pian, „Rapsodia română” şi  „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag).

Muzicianul, dintr-o familie modestă, a venit pe lume într-o zi de 2 octombrie a anului 1853, la Şipotele Sucevei. Geniul lui şi furia cu care a vrut să trăiască şi să compună l-au făcut să creeze trei decenii cât pentru o viaţă întreagă.

A iubit cu pasiune muzica, doina românească și pe Berta. Însă, nu s-a împlinit niciodată iubirea  pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti.În Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca, scrie adevarul.ro. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate.

”Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea. La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora lui Ciprian: ”Greu de suportat nenorocirea aceasta. Mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. Roagă-te, dragă Marie, la mormântul lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu?”.

Când s-a îmbolvăvit de tuberculoză

Sfârşitul s-a întâmplat la Stupca, îngrijit de sora lui Mărioara şi de tatăl Iraclie. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. Vioara devenise prea grea pentru el. ”Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea.” Lua cu el taina unei iubiri imposibile şi neînţelegerea chinuitoare, fără să accepte cu adevărat boala.

Destinul lui de muzician începuse cu mult timp în urmă, când, copil fiind, a ascultat pianul lui Carol Miculi, în sat la Stupca. Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga.

Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.

Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici i s-a strecurat tuberculoza în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii.

Tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de ”redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

Înfiinţarea la Cernăuţi (în anul 1874) a societăţii studenţeşti „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. În 1877, membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Iată un episod din închisoarea cea rece: unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns.

Când a ieşit din închisoare, se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor.

(Corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina.)

Loading...
ClickPoftaBuna.ro 0
1
ClickPoftaBuna.ro : 0
ClickPoftaBuna.ro 1