Coșmarul pe care îl trăiește zilnic o mamă care și-a pierdut copilul în „Colectiv”

1.jpg

colectiv incendiu gabriela istrate plangere
Incendiul a izbucnit în club de la niște artificii aprinse în timpul concertului formației „Goodbye to Gravity”

De doi ani și șase luni, părinții copiilor care au pierit în „Colectiv” se luptă cu o durere de neimaginat. Fiecare zi este un calvar. Mama lui Claudiu Bogdan Istrate (22 de ani), unul dintre tinerii care au murit în acel infern, povestește cum i s-a schimbat viața de atunci. Durerea acestor oameni e amplificată de faptul că nimeni nu plătește pentru neneorocirea din club. De curând, părinții victimelor din „Colectiv” au depus o nouă plângere penală.

64 de vieți au dispărut în tragedia de la „Colectiv”, din 30 octombrie 2015  și alte câteva zeci sunt distruse de atunci. Părinții tinerilor care și-au găsit sfârșitul în acel club nenorocit nu-și mai găsesc liniștea, iar durerea din suflete este fără margini și din ce în ce mai mare. O spune răspicat o mamă. Mama lui Claudiu Bogdan Istrate (22 de ani), care s-a stins la 13 zile de la incendiu, pe un pat de spital.

Gabriela Istrate mărturisește că viața ei s-a schimbat total după „Colectiv” și că, zi de zi, încearcă să trăiască cu această tragedie.

„Peste tot citeam sau auzeam că, în timp, durerea se estompează și nu înțelegeam cum va fi posibil așa ceva. De fapt, e din ce în ce mai rău... și asta o spun toți părinții copiilor din Colectiv, pe care îi cunosc eu. Probabil că ceea ce veți citi în continuare, este valabil pentru mulți dintre ei, cu mici variații de date”, își începe Gabriela Istrate mărturisirea dureroasă, scrisă pe contul său de Facebook, în data de 30 aprilie, când s-au împlinit doi ani și jumătatea de la tragedia din club.

2.jpg

colectiv incendiu bogdan istrate plangere
Claudiu Bogdan Istrate, Dani, cum îi spuneau apropiații, avea 22 de ani

„Înainte de 30 octombrie 2015, aveam zilele normale ale săptămânii și zilele la fel de normale ale lunii, de la 1 la 30-31, sau 28-29, după caz.

Ocazional, erau sărbători de familie, ținute pentru fiecare așa cum se cuvine, fără excese, risipă sau excentricități inutile. Weekend-ul era weekend, când toți profitam de prezența tuturor în sânul familiei și uneori alături de prieteni. Călătoream, ne instruiam, ne vedeam de viață.

Dar, când copilul nu-ți mai doarme acasă, în patul lui, începi să te gândești numai la el... asta o știe orice mamă!

Așa că, de la Colectiv încoace, tot calendarul meu s-a dat peste cap...

Degeaba încerc eu să merg înainte, când, în fiece vineri din an, mă împiedic când îmi aduc aminte de seara aia nenorocită de 30, când a luat foc clubul și am aflat că Dani era acolo. Că a ars și că e la spital... grav, critic. Chestia asta te lovește în moalele capului și așa rămâi, că nu-ți mai revii.

Apoi, e ziua de joi, când mă împiedic iar, amintindu-mi de toată suferința pe care a îndurat-o, timp de 13 zile, înainte să plece la Cer, într-o joi, 12.

Mai e ziua de duminică (10), ziua în care s-a născut aducând atât de multă bucurie si speranță, și de care nu pot să trec fără să plâng iar, că nu mai e aici. Tot într-o duminică (15) l-am condus și pe ultimul lui drum, cu sufletul zdrobit și sfâșiat în mii de bucăți și aproape inconștientă, amorțită de durere... cum sunt și acum.

Să vedem ce rămâne: luni, zi proastă prin definiție, căci nimeni nu e fericit lunea, după duminică. Eu, cu atât mai puțin... când rămân cu gândurile mele, după patru zile compromise.

Marți e o zi oarecum normală, dacă trec de alea trei ceasuri rele, deci, sunt prudentă. Miercuri e și ea pe-acolo, că e zi de post și nu poate fi prea fericită nici ea. Nu că aș posti doar miercurea... ci, cam zilnic. Joi, am spus...

Vineri, așișderea... Și vine măreața zi de sâmbătă, care, de doi ani și jumătate încoace, e zi de pomeniri, de colive sfințite și alte daruri pentru cei sărmani, de mers la biserică si cu flori la cimitir (dar nu numai sâmbăta). De aprins lumânări la mormânt, de dat cu tămâie și de un plâns lung și zbuciumat, cu veșnice întrebări fără răspuns. Asta cu plânsul, însă, nu ține cont de zi... Apoi duminică... am zis. Așa că, ce rămâne?

Rămân zilele lunii, care să nu fie 10 (ziua în care s-a născut Dani), 12 (ziua în care s-a stins) și 15 (ziua înmormântării) sau 30 (ziua incendiului). Dar să nu fie nici joi, vineri, sâmbătă sau duminică... Iar dacă 10, 12, 15 sau 30 cad luni, marți sau miercuri, s-au dus și astea!

Mai sunt compromise total și lunile ianuarie, octombrie și noiembrie cel puțin, ca să nu enumăr toate lunile în care sunt sărbători tradiționale și de familie sau vacanțe de petrecut împreună...

Credeți ca e mult ceea ce rămâne? Vă spun eu, e nimic, iar, dacă nu mă credeți, uitați-vă în calendar... Când să mai trăiești? Între două zile triste?

Durerea nu ia pauză nicio clipă și nu o poți pune „on hold” când vrei tu. Ea, pur și simplu, există. Nu trece cu timpul, nu devine mai mică și nici nu cade în uitare. E a ta și nu o poți da altcuiva să ți-o trăiască.

De ce să o dai? E plină de toate amintirile tale dragi cu copilul tău, amintiri care te ajută să mergi mai departe, căci știi că ai făcut o treabă bună crescându-l om mare. Mai bine dai iubire oamenilor. Necondiționată!

Te iubesc, Dani, până dincolo de stele! Odihnește-te în pace, până când ne vom revedea, fiul meu drag, copilul meu iubit!

(…) Acum, doar în vis te mai pot vedea. Vino! Te aștept în fiecare noapte, indiferent de dată sau zi! Doar asta îmi mai poate alina durerea... E singurul lucru pe care te rog, mereu și mereu, să îl faci pentru mama, Dani drag!

Te iubesc... mi-e dor să te mângâi, să te sărut pe frunte și să te strâng la piept! Să povestim și să râdem împreună, ca altădată... tu să întrebi și eu să îți răspund. Nu știu cum se face că atunci, pentru tine, aveam toate răspunsurile la mine. Acum, întreb eu și nu-mi răspunde nimeni... Doamne, mă auzi, Tu, oare?”.

Părinții vor ca vinovații să plătească

Așa cum spune și mama lui Dani, la fel de îndurerați sunt și ceilalți părinți ai copiilor morți în „Colectiv”. Mai mult, sunt revoltați de faptul că, la doi ani și jumătate de la tragedie, procesul „Colectiv” nu a început, fiind amânate termenele pentru tot felul de vicii de procedură. În plus, ei sunt nemulțumiți de faptul că nimeni nu plătește pentru ceea ce s-a întâmplat imediat după incendiu.

„În urmă cu două săptămâni, noi, părinții victimelor din „Colectiv”, am făcut o plângere penală, deoarece faptele care au urmat tragediei din club nu se cercetează. Nimeni nu e cercetat pentru ce s-a întâmplat după, pentru intervenția autorităților în club, pentru condițiile de spitalizare a celor 186 de victime. De asemenea, nimeni nu e tras la răspundere pentru decizia care s-a luat atunci, potrivit căreia niciun rănit nu a fost lăsat să plece în primele 48 de ore la spitalele specializate din străinătate, unde ni s-a oferit ajutor și unde există departamente pentru marii arși. Autoritățile române au spus atunci că nu e nevoie, că avem tot ce ne trebuie aici, dar noi nu avem nici acum. Toate aceste fapte trebuie cercetate, iar responsabilii să răspundă în fața legii! Nu știu ce s-a întâmplat atunci. A fost vorba de prostie, de incompetență sau se vrea să se ascundă ceva, vor să ascundă un atentat? De unde au fost atâtea gaze în club? De ce focul a durat doar 13 secunde, apoi s-a stins brusc? Sunt întrebări fără răspuns”, ne-a declarat președintele Asociației Colectiv GTG 3010, Eugen Iancu.

Loading...
 
 
ClickPoftaBuna.ro 0
1
ClickPoftaBuna.ro : 0
ClickPoftaBuna.ro 1