Scrisorile lui Stanca: Dragă Roxana Nemeş,
Totul e să ai calităţi fizice. De la „bestial" în sus. Să ai ceva glas. Şi, o temă lascivă ca mersul bălos al melcului pe marmură. Apoi cântând, fredonând, lălăind, să exhibi ceea ce norocoşii de sub balconul hotelului au vizionat. De jos. În sus.
Încep să devin anchetat presupunând că publicul care gustă asemena exhibiţii muzicale e membru fanatic în tribul lui Onan. Voyeurism. Frustrare sexuală. Când aud - nu „ascult"! - muzica de acest gen, eu văd doar un bazin feminin mişto, nud, cu tot relieful mioritic: vale/deal pe faţă/spate, încercând nişte fiţe cu ambele feţe, feţe, nu fese!, ca să deseneze un „8" perfect. Culcat sau sculat. Opt sau Infinit... Fiţe de club cu lumini stranii, siluete siluite de sticluţe cu ultimul strigăt de drink Behugo şi alte alcohooluri preţioase...
Întreb eu candid şi pur ca budigăii de fată mare: ce rămâne din muzica adevărată? De la Mariah, Whitney or Parghel, Andra... Ce ar mai putea fi peste ele? Ce profunzimi îmi induce mie o „melodie" cu trei note şi un oftat venit din pat? Că, unele parcă nu sunteţi soliste, ci solizde...
Emiţătoare de silabe lascive...Roxana, privesc poza ta şezând. Şi, nu-s fan Onan... Ai pe tine doar o cămaşă neagră, descheiată la primii doi nasturi.
Pe ceilalţi îţi vine să-i smulgi din rădăcina stofei. Carnea ta se vede ca printre gratii de mătase. Atât cât să survolezi cu privirea buricul ca un ochi de apă-n pustie pentru mioarele biblicului Cain.
Pe Valea Plângerii, cu epigastrul precum câmpia Armaghedonului, străjuită la nord de două sfere semi-acoperite.
De la poalele lor poţi luneca spre fericire... Picioarele goale cu carnea strigând visceral, într-o poziţie de odihnă. Îndoite, parcă să nu iasă din poză... piciorul stâng parcă-ţi face cu mâna. Alb, apetisant ca un croissant... Urăsc stofa canapelei. Căci te poate atinge... Dar poza are misterul ei. De ce-ţi ţii mâinile căuş, rezemate de canapeaua pe care sălăşuieşti? Acoperi, ascunzi parcă ceva? Deşi, privirea-ţi nu spune asta...
Roxana, iată ce portret ai putut să inspiri unui poet! Aici e locul tău. Las-o-ncolo de muzică! Dacă nu, cânt-o şi tu mai drept...
George Stanca pamflet
