Scrisorile lui Stanca: In memoriam Mişu Fotino
Ceea ce supără în cazul persoanelor publice dispărute din viața publică, fără a deceda, este lucrarea canceroasă a uitării. Ei, da!, când am aflat că Mișu Fotino a murit, am avut un șoc.
Regretabil..."Păi, nu a murit mai de mult?!!" Fiindcă, asta este realitatea dureroasă: Dumnezeu ne-a dat nouă oamenilor, muritorilor, uitarea. Uneori e bună, utilă, salutară. Alteori, condamnabilă. Cazul în speță. Mișu al nostru, marele actor, discretul individ social, cu un bun-simț exagerat, nespecific vedetelor erei post-moderne, a dispărut din viața publică fiind bolnav, nu mort cum am crezut.
Căci, dacă aș fi crezut cu tărie, oricum descopeream contrariul, fiincă mă întrebam "când și cum?" și aflam adevărul. Da, stimați spectatori și telespectatori! Mișu Fotino abia ACUM a murit!
Popor ocupat de "bănicării", de "biancării"... Nu am văzut nicăieri nici o știre, trimitere recente la faptul că Mișu ar fi fost suferind, că ar fi avut nevoie de ceva. A suferit în anonimat. Bun-simț.
Repet, nespecific generației postmoderne...Cine este de condamnat? Poate ritmul acesta sufocant de viață al sec XXI. Poate dirijarea atenției generale spre problemele zilei de azi, ziua de ieri înecând într-un regretabil colb ziua de alaltăieri, conform unei tradiții devorante a tatălui Cronos. Nu există scuză. Există doar criminalul, prea-agitatul AZI. De care vom muri cu toții.
Mișu Fotino a fost un actor de teatru. Radio. Film. TV. L-am văzut, l-am remarcat, l-am gustat încă din copilărie. Mai ales, la tv. Scheciuri memorabile. Scenete pline de umor. Piese, vezi sensibilul Dinu din "Titanic vals". Duete cu mari actori. Singur.
Fiu de actor. Tot Mihai. Tot Fotino. Tatăl era de fapt, Mișu. Apoi s-a maturizat și fiul, a dovedit talent și a devenit și el tot un Mișu. Nu așa, peste noapte... JR. Mișu Fotino al II-lea. Avantajul "dlui II"- asta pentru memoria colectivă a românilor - este faptul că Mișu I nu a apucat televiziunea. Nu ai cum să-i compari. Și, chiar dacă ai putea, la ce concluzie ajungi? Decât că alde Fotino au fost actori de primă mână ai neamului.
La 83 de ani, suportând privațiunile tradiționale - gen cinic-amarul dicton "vin artiștii, pleacă/mor lăuterii..." - Mișu al doilea s-a dus cam supărat. Poate, o afla și Dumnezeu de ce...
