Picăturica de fotbal: No to Racism
Meciul Roma-Fiorentina. Joc de UEFA. Cu obişnuiţii copii care-i însoţesc pe jucători la deschiderea oficială a unui meci. Îndeobşte, picii stau cuminţi şi mândri în faţa vedetelor câteva minute. După ce intră pe teren de mână cu ele...
Ei bine, aici am văzut o scenă emoţionantă. Un jucător, nu contează cine, şi de unde, dar de culoare, a luat în braţe o fetiţă. Albă. Ce m-a emoţionant până la lacrimi a fost faptul că micuţa îl ţinea de după gât pe jucător, şi-l privea cu o dragoste ieşită din comun. Nu se speria de negru, nu era oripilată. Ci, îl iubea cu toată candoarea şi naivitatea.
Îmi aduc aminte de copilăria în care noi, copiii, jucam un joc de cartier. ”Omul negru”, era cel pe care-l aşteptam înfriguraţi. Până la o deversare bruscă de vezică. Să apară. Să fugim. Să ne ascundem. Să nu fim prinşi şi ”mâncaţi” de acesta... Pare un joc rasist, azi. Ieri era inocent. Omul negru era ceva rar la noi în anii ‘50. Aproape, nu era deloc. Cel african, zic... Eu l-am văzut pe primul abia în vara lui 1953. La ”Festivalul internaţional al tineretului şi studenţilor”. M-a dus mama la hotel Marna, pe Griviţei chiar pentru asta: să văd negri. Fetiţa aceea plină de tandreţe nu avea nicio teamă faţă de omul negru, ci doar iubire. O imagine fabuloasă. Sugestivă. Persuasivă. Care ar putea fi adăugată seriei rostită de marile vedete fotbalistice în celebrul video-clip. Sau, chiar a o înlocui...
No to racism!
