El a fost marea iubire a actriței Melania Ursu

melania_ursu_marius_bodochi.jpg

Melania Ursu Marius Bodochi
Actrița Melania Ursu și actorul Marius Bodochi s-au iubit nebunește, deși au divorțat în 1990
colaj: Click!

A trăit în discreție și tot așa s-a prăpădit. Luni (11 ianuarie), lumea artistică a mai pierdut o mare actriță. Vedetă a Teatrului Național din Cluj, Melania Ursu a încetat din viață la vârsta de 75 de ani. Click! îți spune povestea vieții artistei și cine a fost marea ei dragoste.

Iubirea dintre Melania Ursu și un tânăr actor, pe vremea aceea student, a fost îndelung discutată. Relația dintre marea artistă de la Naționalul clujean și Marius Bodochi, care astăzi este angajat al Teatrului Național din București,

S-a căsătorit cu Marius Bodochi, deși el era student și cu 19 de ani mai tânăr

marius bodochi scena teatrul nationalZoom
Actorul Marius Bodochi, în spectacolul „Molto, gran' impressione” care se joacă și în prezent la Teatrul Național București
foto: tnb.ro

 

„Student fiind, m-am căsătorit cu Melania Ursu, actrița de la Cluj, cu care a fost, așa, un coup de foudre, a fost dragoste mare, deși era mult mai în vârstă decât mine, dar nu ne-a interesat pe nici unul. Am făcut un copil, băiatul meu, Alexandru (care are azi 34 de ani, n.r.)”, a spus Marius Bodochi pentru revista „Tango - Marea dragoste”. Întrebat de reporter de ce este convins că Melania Ursu a fost marea lui dragoste, Bodochi a răspuns: „Știi de unde știu? Pentru că îmi vin în minte numai lucrurile frumoase. Nu-mi vine nici un lucru urât, deși am trăit și lucruri neplăcute împreună. Dar eu le-am uitat. Îmi vin în minte numai lucrurile frumoase: noi în Deltă, eu cu ea în turneu, ea gravidă cu Alex, când juca «Biroux», cu Tudorel Filimon. Era în luna a opta și nu avea voie să facă efort și totusi a jucat un rol foarte greu. Și s-a nascut Alex, a fost extraordinar... Păcat că lucrurile frumoase țin cât țin”.

Deși căsnicia lor nu a fost de durată, Marius Bodochi a povestit, în 2009, pentru revista „Tango - Marea dragoste”, că de vină nu a fost diferența de vârstă: „Nu ne-am gândit la asta și nici acum nu mă gândesc la asta... Era frumoasă, pregnantă, un om cu temperament, cu multă personalitate, o actriță importantă. Problemele au început în clipa în care m-am dus eu la Cluj. După ce am terminat facultatea, în ’82, că am făcut și armata între timp”.

Are un fiu cu actorul Marius Bodochi

Marius Bodochi a devenit tată pe vremea când încă era student. Mariuajul cu Melania Ursu, însă, începea să se destrame... „Faptul că am început să joc, și jucam foarte mult, a creat diferite animozități, de care nu vreau să-mi aduc aminte, au durat cât au durat. Ne cumpăraserăm un apartament mare, foarte frumos, în centrul Cluj-ului, îl puseserăm la punct, era foarte bine, copilul creștea... Ne-am ocupat tot timpul de el. L-am dat la grădiniță, la sport, la engleză. Eu m-am ocupat de el foarte atent și tot timpul. La un moment dat, am hotărât să divorțăm, și am divorțat în ’90. Copilul și-a exprimat dorința să stea cu mine. Cred că nu e bine să spun asta, dar a găsit actul de divorț și a citit. Eram făcut acolo în toate felurile: curvar, bețiv... Bețiv? Eu nu beau... Mă rog, era făcut ca să desfacă lucrurile, pentru că eu nu m-am dus la tribunal deloc. Dar copilul a zis: «Tata nu e așa, de ce ai spus despre tata asta? Vreau să stau cu el». Și copilul a stat cu mine. Când am plecat de acolo, nu m-am dus la mama acasă, nu am vrut să stau cu mama. Nu am vrut împărțiri, nu am vrut nimic. Am plecat și gata, și m-am dus și am stat în teatru, un an, până când a venit Ion Iliescu în Cluj, președintele României, la care m-am dus. Întâmplător, că iarăși e mâna destinului, m-au pus ăștia pe o listă de întâlnire, i-am spus problema mea, că am și eu nevoie de o casă, că cei de la Primărie mă tot amână... S-a uitat așa, lung, la mine și mi-a zis că, dacă poate, mă ajută. A doua zi mi-au dat casă și nu o garsonieră, mi-au dat 3 camere, în centrul Clujului. Pentru asta i-am mulțumit și îi mulțumesc și acum, pentru că a făcut un gest, cel puțin pentru mine, extraordinar. Și am făcut o cameră specială, și copilul s-a mutat cu mine. Ca să aibă cineva grijă de el, am luat-o pe mama cu mine, să stea cu noi. Și uite așa, copilul a stat cu mine, de la 9 ani. Și stă și în ziua de azi. E cu mine și e foarte bine”, a mai povestit artistul.

Clujul, în doliu

Spectacolul „Bolnavul inchipuit”, difuzat la TVR in memoriam

Joi (14 ianuarie), postul public de televiziune va difuza, în amintirea actriței Melania Ursu, spectacolul „Bolnavul închipuit” (de J.B.P.Molière, în regia lui Silviu Jicman), de la ora 12.10, pe TVR 2. Același spectacol va fi transmis și duminică (17 ianuarie), de la ora 08.00, pe TVR 3. Spectacolul, filmat în 2003 la Teatrul Naţional din Cluj Napoca, a fost preluat de Televiziunea Română din Festivalul Naţional de Teatru „I.L.Caragiale”, ediţia a XIII-a.

Tatăl ei o voia studentă la Drept, nu a fost de acord cu Teatrul

  • melania ursu actrita deces
    Actrița Melania Ursu a murit la vârsta de 75 de ani
    foto Teatrul Național Cluj
  • melania ursu actrita deces
    Melania Ursu, în unul din ultimele roluri, Hecuba (prima din dreapta)
    foto Nicu Cherciu
  • melania ursu actrita deces
    Ultimul rol, în „Dansul morţii (2009), alături de Dan Chiorean
    foto Teatrul Național Cluj
  • melania ursu actrita deces
    În celebrul Hamlet (2001), alături de Sorin Leoveanu
    foto Nicu Cherciu
  • melania ursu actrita deces
    Lady Macbeth, în „Macbeth“ (1982)
    foto Teatrul Național Cluj
  • melania ursu actrita deces
    Cu Dorel Visan, în „Divorţ în stil italian“ (1991)
    foto Teatrul Național Cluj
  • Maximize

1/6

„Acasă la ea, într-o cameră de bloc, ce ar trebui să fie sufragerie, dar este ticsită de cărţi şi de obiecte care de care mai neaşteptate, se află o mică arhivă despre teatrul şi filmul românesc, dar şi despre viaţa Melaniei Ursu. O ladă de zestre veche, o sticlă de sifon, un fier de călcat cu cărbuni, un bici, mai multe oale din lut, pagini de incunabule înrămate, o parte dintr-un iconostas ortodox, un scăunel pentru furca de tors fac parte din «ambientul domestic» al actriţei, fiind obiecte de decor perfect integrate în «cadrul general». Şi fiecare lucru, cât de banal ar fi fost cîndva, a căpătat deja valoare, pentru că proprietara are câte o istorie fermecătoare pentru el. În acest decor am vorbit cu Melania Ursu despre anii tinereţii”, a povestit Maria Sângeorzan, despre interviul pe care l-a realizat cu actrița în 2013.

  • Care a fost primul contact al copilului Melania Ursu cu teatrul?

Eram mică de tot când tata, ofiţer de carieră, s-a mutat cu familia la Cluj. Locuiam în clădirea Comandamentului Militar şi tata avea, ca toţi ofiţerii, o lojă rezervată la Teatrul Naţional. Până ce m-am mutat la Sibiu, după divorţul părinţilor, am văzut multe spectacole de operă şi teatru, dar nu mi-a trecut prin minte că aş putea urca pe scenă.

  • Actoria a fost, deci, un vis de adolescenţă.

Nici măcar! Câţiva ani am locuit la Sibiu, cu mama, bunica şi sora mamei. Ele au intuit că am talent pentru arte şi m-au dus să iau ore de pian, de pictură, să studiez limba franceză. Nu mă gândeam la teatru. În ultima clasă, tata m-a adus la Cluj, ca să mă pot înscrie la Facultatea de Drept. Am terminat zece clase, aşa era atunci învăţămîntul, cu trei ani de gimnaziu şi trei de liceu, la actualul Colegiu „George Coşbuc”, în 1957, şi tata a stabilit că trebuie să mă fac avocată. La Liceul de băieţi „George Bariţiu” se organizau, atunci, cursuri de pregătire pentru copiii din ultima clasă, pentru filologie, matematică, fizică, medicină şi drept. Tata m-a înscris la cursurile de drept, aşa că învăţam română, istorie, constituţie, socialism ştiinţific. Soarta a vrut ca, înainte cu două-trei săptămîni  de a termina liceul şi a intra în bacalaureat, din partea Teatrului National să vină la şcoală actori renumiţi, cum a fost domnul Braborescu, doamnele Maria Cupcea şi Magda Tîlvan, domnul Constantin Anatol, regizorul teatrului de atunci, să vină prin licee ca să caute copii care vor să meargă să dea la Institutul de  Teatru. Ne-au spus: „Care sunteţi buni recitatori, veniţi cu două poezii, o fabulă şi o poezie lirică şi cine reuşeşte la selecţia noastră primeşte o recomandare pentru Bucureşti”. Aveam câteva colege cu care mergeam la reununi şi care îmi apreciau talentul la cântat, ele au insistat să mergem împreună la preselecţie. Ei bine, ne-am dus şi eu am reuşit!

  • Familia a fost de acord cu alegerea făcută?

Nu. Tata mi-a explicat că a cheltuit cu pregătirea mea pentru Drept. Dar atunci legea era cât se poate de pragmantică: la Arte se dădea admitere cu două săptămâni mai devreme decât la alte facultăţi. Dacă picai, îţi luai dosarul şi te înscriai în altă parte. L-am convins pe tata să mă lase la Teatru, spunându-i că, dacă pic, mă înscriu la Drept. M-am dus cu el la Bucureşti, m-a înscris la cămin, la cantină, mi-a spus să fiu cuminte şi s-a întors la Cluj. Eu m-am dus la cursurile de pregătire, era în 1957, şi am dat de Florin Piersic: exact când am intrat eu la teatru, promoţia lui Florin Piersic absolvea. Studenţii din anul IV au fost instructorii noştri, fiindcă marii maeştri nu se coborau să dea consultaţii unor boboci. Eram vreo trei mii, iniţial, şi ne-am adunat pe găşti, cei din Cluj, Oradea, Iaşi, Timișoara... În timpul preselecţiei, din trei mii am rămas o mie, iar în final am intrat o sută. Alţi 25-30 au intrat „fără loc”. Eu eram a 99-a, penultima.

  • Marin Moraru şi Gheorghe Dinică v-au fost colegi

Da, Gigi Dinică, Marinuş Moraru, Marian Hudac, Jorj Voicu mi-au fost colegi de promoţie, dar erau mai în vârstă decât noi. Ei veneau din producţie, din mişcarea artistică de amatori. La acea vreme se insista asupra dosarelor, ele contau în primul rând şi pe urmă talentul. Ordinul de la Ministerul Culturii şi Învăţămîntului era ca 75% din studenţi să fie copii de muncitori şi de ţărani, drept care Irina Petrescu, fiică de profesor, nu a intrat până ce nu a făcut „Valurile Dunării”, cu Liviu Ciulei. Anul I era, însă, unul eliminatoriu. Din 125 de studenţi, cu cei reuşiţi fără loc (li se spunea audienţi) cu tot, am terminat peste 50. Nepoata regizorului Finţi a fost mutată de la Institut la Filo, la fel ca fata marelui actor Ştefan Ciubotăraşu.

  • Vreţi să spuneţi că dumneavoastră aţi avut trac?

Mult de tot. Un semestru întreg s-a luptat doamna Sorana Coroamă cu mine să mă facă să-mi „dau drumul”. Eram ameninţată să cad, pur şi simplu, fiind groaznic de inhibată. Dacă nu ştiam cu ce se mănâncă teatrul! Am nimerit din întâmplare acolo, aveam eu o voce bună, un fizic sportiv, eram numai muşchi, dar degeaba. În primul semestru, doamna Sorana Coroamă a prevăzut mici dramatizări şi eram obligaţi să recităm Eminescu. Nici nu se concepea atunci să fii student la Teatru şi să nu-l studiezi pe Eminescu! Eu, la rândul meu, l-am pus în discuţie, pentru că de la Eminescu înveţi şi filosofie, şi istorie, şi sentimente, şi forţă, şi sensibilitate, şi logică, şi dicţie. Doamna Coroamă ne-a dat să recităm „Călin (file de poveste)”, dar în materie de dramatizări eram ca un arici cu ţepii ridicaţi. Eram chinuită de inhibiţie. „Melania, dacă nu-ţi dai drumul până la examen, te elimin”, mi-a spus doamna Coroamă. M-am speriat şi am apelat la un coleg, Eugen Racoţi, care era din Iaşi, să mă ajute. Acesta a venit cu o  nuvelă, cu „Nişte ţărani”, să o jucăm împreună, eu fiind nevasta lui. Mi-am permis atunci să vorbesc ardeleneşte şi ăsta a fost pasul meu spre dezinhibare. Mă simţeam ca acasă vorbind astfel, cu toate că lecţiile de dicţie presupuneau învăţarea limbii literare. La examen, cei din comisie au râs de s-au prăpădit când m-au auzit. Atunci am prins de veste că am şi umor!

„Îmi înveleam piciorul în ziare ca să-mi ţină de cald”

  • Ce garderobă avea o tânără actriţă la acea vreme?

Nu se putea numi garderobă! Încă eram elevă când, din valul de stofă pe care tata o primise de la Armată, ca să-şi facă costume, am luat şi am dus la vopsit o bucată kaki, am făcut-o bleumarin şi din ea mi-am confecţionat un palton, pe care l-am purtat în facultate şi după aceea. Eram obişnuită cu haine puţine: aveam o fustă, un trenci, bluze, sfetere, sandale. În Bucureşti am îndurat un frig teribil: aveam cizme de cauciuc şi-mi înveleam piciorul în ziare ca să-mi ţină de cald.

  • Vocea a fost un atu în cariera artistică?

Unul foarte important, care cred că a avut rolul esenţial la admiterea la Institut. Am aflat mai târziu că datorită vocii, m-a plăcut foarte mult doamna Marieta Sadova, care făcea parte din comisie, alături de alte nume mari. Chemându-mă Ursu, am intrat în examen pe la zece noaptea. Eram obosiţi toţi după ce stătusem toată ziua pe asfalt în faţa Institutului, pe căldurile acelea din Bucureşti... Nu-mi mai păsa, îmi ziceam că, dacă nu reuşesc, vin înapoi la Cluj şi mă duc la Drept. Când am ajuns în faţa comisiei, lângă miniscenă, am auzit-o pe Sorana Coroama: „Hai, fetiţo, dă-ţi drumul!”. Cum eram emoţionată şi istovită, în „Motanul şi bucătarul”, când mă răsteam la motan, am băgat basul. Aveam un volum pronunţat, eu la muzică eram vocea a treia, cu băieţii. Membrii comisiei, şi ei toropiţi de oboseală, au tresărit şi au devenit curioşi. Doamna Sadova a spus „fetiţa asta are viitor”.

  • Cum era sa fii vedetă în anii ’60-’70?

Ne simţeam, să zicem, privilegiaţi, pentru că eram iubiţi de public, sălile erau pline. Erau alte vremuri, oamenii veneau la spectacolele de teatru şi pentru că nu aveau acasă televizoare. Eu n-am avut televizor în casă până târziu, în 1976.

  • Aveaţi fiţe, cum se spune acum?

Nu, astea sunt prostiile actuale ale generaţiilor de tineri, care copiază comportamentul deşucheat al celor din Apus. Eram modeşti, nu ne permiteam să ne murdărim, să ne terfelim statutul de artist. Respectul ne-a fost impus prin însăşi educaţia care ni s-a dat şi prin modelele pe care le ofereau actorii marilor teatre din Bucureşti şi din ţară. La Cluj, i-am avut pe domnul Ştefan Braborescu, pe Maria Cupcea, pe Alexandru Marius... Cu domnul Marius, care a fost în promoţie cu Finteşteanu, am jucat în „Nu sunt Turnul Effel”, de Ecaterina Oproiu.

  • Nu se contestau între ei artiştii?

Nu exista aşa ceva. Respectul pentru generaţiile vârstnice era şi este încă firesc. Pe Olga Turdorache am văzut-o, recent, în „Portretul doamnei T”, în baston, şi am descoperit la dânsa lucruri uimitoare: joacă atât de natural, atât de frumos, atât de pe înţelesul tuturor.

  • Vă pare rău că nu aţi rămas să faceţi carieră în Capitală, acolo de unde răsare soarele românilor?

Până la un moment dat, am avut un fel de complex faţă de Bucureşti, dar l-am depăşit în anul 1977. Atunci, colegul meu de grupă, Nicolae Pomoje, care era secretar de partid la Teatrul Mic, m-a chemat la un concurs. Chiar Dinu Săraru s-a pronunţat, că dacă aş fi fost într-un spectacol cu Poldi Bălănuţă şi cu Olga Tudorache, cota spectacolului ar fi fost la mare înălţime. M-am dus, deci, la concurs ca să aflu dacă pot fi actriţă de Bucureşti. Din 36 de persoane, câte s-au prezentat, am reuşit eu şi Jeanine Stavarache. Confirmarea am avut-o în biroul lui Dinu Săraru, directorul Tetrului Mic, unde am aflat că am luat nota maximă, zece. Dar în aceeaşi încăpere, pe o canapea, stătea un tip care nu s-a prezentat, dar s-a băgat în discuţia noastră: „Tovarăşa Ursu, ce v-a determinat să veniţi la Bucureşti?”. I-am spus că vreau să-mi confirm că sunt actriţă de Bucuresti. Ei, bine, el mi-a dat răspunsul pe care nu mi-l dăduse Săraru: „Şi-n provincie avem nevoie de valori”. A fost o replica foarte clară, care mi-a pecetluit soarta”.

Melania Ursu, distinsă cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler

Născută la Sibiu, pe 16 iunie 1940, Melania Ursu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, promoţia 1961, clasa prof. Moni Ghelerter. Între 1961 şi 1977 a fost actriţă a Naţionalului clujean, iar în perioada 1977-1979 a lucrat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. A revenit la Cluj, unde a jucat fără pauză în numeroase spectacole. A fost profesoară la Facultatea de Teatru din Cluj Napoca. Melania Ursu a fost distribuită şi în mai multe roluri din filme: Doamna Chiajna în „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu” (regia: Malvina Urşianu), Pelaghia Roşu în „Munţi în flăcări” (regia: Mircea Moldovan), Vica din „Pădureanca” (regia: Nicolae Mărgineanu), Ana în „Iarba verde de acasă” (regia: Stere Gulea) sau Irina în „Mere roşii” (regia: Alexandru Tatos). În 2012, a primit premiul pentru întreaga activitate din partea UNITER, iar în 2002 Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler. Numeroase alte permii a obţinut de-a lungul carierei, printre care Premiul I de interpretare pentru rolul Alexandra din Travesti, de Aurel Baranga, 1987, Premiul de interpretare feminină pentru rol Doamna Chiajna în filmul Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, 1979 şi Premiul de interpretare feminină pentru rolul din Pasărea Shakespeare, de D.R. Popescu, la Festivalul de artă teatrală, Iaşi ed. I, 1975.

Citește și