Mircea Cărtărescu, scriitorul român al ultimului sfert de veac, a ajuns sexagenar
Miercuri, 1 iunie 2016, cel mai mediatizat scriitor român de după 1989, Mircea Cărtărescu, împlinește vârsta de 60 de ani, un prag deopotrivă atractiv, dar și cu un oarecare impact psihologic.
Dacă e să-l întrebi cum se raportează la această vârstă, Cărtărescu merge pe variant ”cool”…Scriitorul îndrăgostit de orașul său natal, București, dar și de țara sa, pe care ar fi putut s-o părăsească în 1990, după prima sa vizită în Statele Unite, încearcă pe cât posibil să evite interviurile.
Mircea Cărtărescu fuge de interviuri și camere de filmare
O spune el însuși în cartea sa „Frumoasele străine”: „Fug de interviuri și camere de filmare ca dracul de tămâie. De obicei totul începe printr-un telefon pe mobil, o voce senzuală, irezistibilă, de tipă tânjitoare care visează la tine încă din copilărie: < Alo, domnul Mircea Cărtărescu ?>. < Da...>, răspund cu sentimentul că-i vorbesc lui Marilyn Monroe. Urmează un potop de cuvinte îndrăgostit. Mi se propune un tete-a-tete într-o atmosferă languroasă, < Când și unde doriți dumneavoastră >.
Vocea sună de parcă interviul, pentru știe cine ce pagină de cultură a vreunui ziar, n-ar fi decât un pretext pentru o după-amiază ravisantă. < Bine >, zic păcălit încă o dată, < atunci mâine, la mine acasă >.
Chiar în clipa în care accept știu ce se va-ntâmpla a doua zi, căci așa se-ntâmplă întotdeauna: mă trezesc la ușă, în loc de o domnișoară emoționată, cu un individ păros, descheiat la cămașă până la buric, plictisit de moarte, care stă doar cât să mă-ntrebe ce-l interesează pe el din toată ființa mea literară: cât m-au plătit pentru < De ce iubim femeile >, ce marcă de mașină posed, dacă mă tem de numărul 13 și dacă prefer bucătăria italiană celei grecești.
Dispare apoi, și dispărut este pentru totdeauna: nu mai sunt anunțat când apare interviul, nu mi se mai trimite copia cerută, iar când văd în fine pagina, înnebunesc de-a binelea: un titlu cu litere de-o șchioapă: < Cărtărescu preferă ardeii umpluți >,
< Cărtărescu s-a săturat de România >, < Un Nobel pentru Cărtărescu >, iar sub el prostiile spuse de mine transformate în ceva de zece ori mai prostesc...Mereu îmi spun: așa-mi trebuie, idiot ce sunt, dar mereu o iau de la capăt, căci în valea noastră tristă ispitele sunt fără de sfârșit...”
Cum vede Cărtărescu, uneori, lumea literară de la noi?
Fostul profesor de gimnaziu de limba română, de până 1990, devenit azi profesor universitar la Facultatea de Litere, a dat mai mereu dovadă o doză ridicată de sinceritatea.
El nu ezită să vorbească de lumea literară și despre istoriile ei, mai mult sau mai puțin cunoscute.
„Lumea literară, afirmă Cărtărescu în aceeași < Frumoasele străine >, a fost întotdeauna la fel și va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele suhnt exemplele clasice de < cuiburi de viespi >, dar actorii, oricât s-ar bârfi și invidia unii pe alții, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele și revistele la dispoziție, iar bătăliile lor sunt amplificate prin ele la dimensiuni mai totdeauna grotești.
Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversități, polițe plătite și dispreț ar putea suna cam așa: în lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul”.
Scriitorul și momentele sale de criză
Cum se raportează însă cel mai cunoscut scriitor român de după decembrie 1989 la momentele de criză, cele despre care nimeni nu dorește să-și amintească sau să vorbească? Iar dacă o face, o face extrem de rar și în compania unor prieteni, probabil. Cititorul lui Mircea Cărtărescu poate afla din nou misterul acestei chestiuni tot din scrisul său:
„Cât de ciudate sunt accesele de nebunie, când mintea ți-copleșită de otrava unei umilințe, a unei jigniri reale sau imaginare! În acele clipe nu mai e nici o diferență între tine și paranoicul autentic, care te târâște-n procese, care se ceartă cu toată lumea, care-ți explică răbdător că e urmărit de KGB, de CIA și de Mossad.
El simte, probabil, permanent, ceea ce tu simți câteva ore sau câteva zile, când ți s-a făcut, ți se pare, o revoltătoare nedreptate. Fiecare gând și fiecare faptă a ta sunt deformate atunci de un torent de emoție chimică, de revărsarea în sânge a unui venin psihic care nu-ți mai permite să raționezi.
Mi s-a-ntâmplat de patru ori în viață, prima dată pe când făceam armata și când câțiva colegi și-au bătut joc de mine în ultimul hal (< nu-ți dai seama că te putem pune cu fundu-n chiuvetă și apoi să dăm drumul la apă rece? >). Apoi s-a-ntâmplat la Sighișoara, când abia-mi apăruse prima carte, apoi la NEC, peste câțiva ani, când i-am scris o scrisoare tîmpită lui Andrei Pleșu, pentru că ne certase pe noi, stipendiații din acel an, că n-am venit la conferința nu știu cui (< Credeți că NEC e casierie, să veniți doar să vă luați banii? > – fraza asta a lui m-a rănit îngrozitor, pentru că eram atât de sărac, că într-adevăr nu m-aș fi descurcat fără banii ăia de la NEC), în fine când n-am fost ales între cei zece poeți ai Cenaclului de Luni care urmau să participe la o emisiune la TV...
Astăzi aș avea zilnic motive, mi se-ntâmplă zilnic porcării dintre care una singură ar fi destul ca să las totul baltă și să iau calea străinătății, scuturându-mi praful de pe picioare împotriva frumoasei noastre țări, asemenea atâtor artiști și scriitori înaintea mea. Vă-nchipuiți că terminarea cărții care mi-a luat 15 ani din viață a-nsemnat vreo sărbătoare a culturii sau a literaturii române? N-am mai fi trăit în România dac-ar fi fost așa...”
Cel mai nominalizat scriitor român la Premiul Nobel pentru Literatură afirmă că-și dorește să mai scrie după „Solenoid”, una din cărțile sale de căpătâi, cel puțin alte trei sau patru cărți, dar nu la dimensiunile impresionante ale celei din urmă, de aproape 800 de pagini.
