Cum i-au primit ieșenii pe bucureșteni, acum un veac, în plin război?
Finalul anului 1916 a adus României, acum ceva mai bine de un veac, înfrângeri rușinoase pe toate fronturile pe care se angajase, cu sau fără voia sa, o dată cu decizia de a intra în Primul Război Mondial la jumătatea lunii august, același an.
Germanii, austriecii, bulgariiși turcii dăduseră armatelor române grele lovituri și o dată cu pierderea bătăliei pentru apărarea Capitalei, administrația central, în frunte cu regale Ferdinand și Regina Maria, a trebuit să se retragă la Iași, în plină iarnă.
Memoriile lui Ion Gheorghe Duca (1879 – 1933), om politic intrat în cartea de istorie a românilor, ajuns chiar prim ministru liberal, postură din care a și fost asasinat de legionari la Sinaia, era în acel moment ministru al Cultelor în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu.
El a lăsat posterității mărturii întregi despre perioada acelor ani grei în lucrarea sa intitulată „Amintiri politice”, o carte publicată în mai multe volume. Atmosfera acelor timpuri este redată așa cum a descris-o Duca în cartea tipărită mult după moartea sa, în 1981, la Munchen, în colecția „Memorii și mărturii” Jon Dumitru-Verlag, cu ajutorul celor de la Biblioteca Digitală a Bucureștilor.
Toate amănuntele de mai jos lipsesc din cărțile sau manualel tradionale de istorie pe care le parcurgem generație după generație, dar asta nu înseamnă deloc că nu sunt reale. Ci doar ușor delicate, motiv pentru care sunt destinate studiului specialiștilor.
I.G. Duca, despre primarul din acel timp al Iașiului
„Pe de altă parte, fizionomia Iașiului era impresionantă. O invazie de refugiați, care de-a valma cu autoritățile căutau adăpost și hrană. Mârzescu, în calitatea sa de primar, făcea de trei săptămâni sforțări supraomenești ca să găsească tuturor locuințe potrivite; ceea ce a reușit să facă în acele zile a fost o adevărată minune, dar marele său merit nu va fi atât de a fi rezolvat dificultățile fără seamăn ce stăteau în fața lui, cât de a fi reușit să o facă mulțumind pe toată lumea. Într’adevăr, știa cu un cuvânt prietenesc, cu o glumă să aline suferințele unora, să împrăștie descurajarea altora, să fie cu toții răbdător și părintesc. Și numai lesne nu era, de dimineață până seara era la el un adevărat bâlci, unii cereau o odaie, alții veneau să spună că nu se împăcau cu gazda găsită, plecau, iar veneau, plângeau, implorau, mai erau și necuvincioși, alții declarau că fiind pe stradă cu nevasta și copiii, stau acolo până primăria ava avea grijă de ei. Cu o neobișnuită abilitate Mârzescu evolua prin toate aceste dificultăți, și adversarii, ca și prietenii erau unanimi în a-l lăuda. Era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri.
În realitate, meritul lui Mârzescu era chiar mai mare decât ne apărea în acel moment. Într’adevăr, noi credeam că Ieșenii, mișcați de suferințele noastre, ne primeau frățește, cu brațele deschise. Or nu era deloc astfel, bravii Ieșeni erau foarte plictisiți că venim să tulburăm liniștea pașnicului lor oraș. În sufletele lor clocotea o veche ură pe Munteni, în beneficul cărora se făcuse unirea de la 1859 și îndeosebi pe Bucureșteni, a căror capitală răpise Iașiului splendoarea lui de odinioară. Și, fenomen ciudat, acestei uri, pe care mărturisesc că în naivitatea mea le credeam de mult stinse, găseau în nenorocirea obștească prilejul să se manifeste.”
Autorul pare că nu credea în prietenia ieșeano-bucureșteană
„Recunosc că Ieșenii au știut să salveze oarecum aparențele, ciuda și neplăcerea lor nu îmbrăcau forme active, se exprimau doar printr’o surdă ostilitate, printr’o răceală caracteristică, printr’un fel de abținere sistematică, jignitoare și, pentru noi, bieți refugiați, profund dureroasă și profund regretabilă. Abia mai târziu, după luni întregi de conviețuire și de suferințe comune, raporturile au devenit mai intime, mai apropiate de ceea ce ar fi trebuit să fie de la început.
Solitarii amestecau și ei glasul lor amărât în corul imprecațiilor generale. Matei Cantacuzino, cu patologica lui nestatornicie, era în faza incriminărilor necruțătoare și putea fi lesne ațâțat de cei cari urmăreau răzbunări și răsturnări de guverne. Cuza, de pe înlățimea lui de pe Copou, tuna și fulgera fără a pierde, totuși, obiceiul său de-a pune un cuvânt de spirit mai presus de o situație serioasă și chiar de o durere națională. Și acuma se încadra de la el între epigramă și anti-semitism.
Singur Iorga plutea senin deasupra acestei învălmășeli de patimi, își instala tipografia adusă de la Vălenii de Munte și era grăbit să reînceapă pentru front apariția „Neamului Românesc”.
Mă tem, însă, de-a greși dacă aș susține că Ieșenii au avut vreodată cordialitatea cu adevărat frățească ce ar fi trebuit să o aibă să o aibă neîncetat între fiii uneia și aceleiași țări și în clipe de așa cumplite suferințe și de așa înălțătoare speranțe.
Deocamdată grija de căpătâi a lui Mârzescu era aprovizionarea orașului, mai mult decât încartiruirea refugiaților. Iașiul nu era organizat ca să îndestuleze nevoile unei populații de trei ori mai numeroase decât cea obișnuită, și care, pe lângă aceasta, creștea din zi în zi și din ceas în ceas. Pe de altă parte, mijloacele de transport erau aproape inexistente, nevoile armatei absorbeau totul, micile depozite din oraș se topeau cu o explicabilă iuțeală, piața era goală, la restaurant lumea făcea coadă și după câteva zile o farfurie de fasole era tot ce se putea obține. Iarna bătea la poartă, proviziile obișnuite ale gospodăriilor ieșene erau déjà pe sfârșite. Lumea, degerând, cerea să se taie pomii de la Copou și de prin grădinile publice.
Toți acești refugiați, neavând nici o ocupație, rătăceau toată ziua pe stradă, vociferau, se văitau, așteptau ultimele știri, le comentau, le denaturau. Transformaseră Iașiul într’o mare agora din vremea decadenței; alături de acest Iași românesc, exista însă în acele zile și un al doilea Iași, cel rusesc”.
Nici rușii nu au scăpat observațiilor pertinente ale politicianului român
„De dimineața până seara defilau pe străzi trupe rusești, care se îndreptau spre front. Rușii, care la început ne refuzau câteva regimente în Dobrogea, care pe urmă se tocmeau cu noi săptămâni întregi pentru o divizie, acuma, când dezastrul nostru era împlinit, ne trimiteau sute și sute de mii de oameni, fiindcă nu mai aveau încotro. Aceste trupe, splendid echipate, urmate de căruțe înhămate cu cai de rasă de o rară frumusețe, se scurgeau neîntrerupt, cu un pas molatec și cadențat. Soldații înaintau astfel legănându-și brațele, armele și ranițele erau depuse în căruțe, în fruntea lor un gradat mai înalt cânta sau fluera singur câteva note, pe care apoi le reintonau cu toții într’un cor impunător. Melodiile erau un straniu amestec de accente melancolice și de răcnete sălbatece, o impresionantă evoluțiune a stepei cu măreția ei infinită și sinistră.
Îi priveam trecând cu un îndoit sentiment de mulțumire – era ajutorul mult așteptat, era liniștea zilei de mâine, era însăși mântuirea care defila pe dinaintea ochilor noștri, dar și cu un simțământ de lăuntrică neliniște. Ce gânduri mânau pe acești oameni? Ce va fi de acuma încolo prietenia lor? Un sprijin frățesc, sau o îmbrățișare de Iuda?... ”
