Regele Carol I și un ultim interviu tulburător: „Trebuie să evităm războiul!”
Întemeietorul Casei Regale a României, Carol I, n-a fost niciodată un tip vorbăreț. Dimpotrivă, își calcula cu grijă nu doar cuvintele, ci și aparițiile sale publice, acordând o atenție sporită protocolului. Și asta într-o țară destul de puțin obișnuită cu aplicarea regulilor și acum 150 de ani, și astăzi. Click.ro îți prezintă azi conținutul celui din urmă interviu al primului nostru rege. El a fost acordat la finele lunii martie 1914 corespontului ziarului francez ”Le Matin”, Stephane Lauzanne. Interviul avea să fie reluat în ziarul ”Adeverul” din 1 aprilie 1914 și a stârnit destule reacții, unele negative, ca cele din presa bulgărească. Destinul a dorit ca acest interviu, acordat cu circa trei luni înainte de declanșarea celui dintâi război mondial (1914 – 1918), să fie cel din urmă al suveranului care avea să părăsească această lume la sfârșitul lunii septembrie.
Articolul din cotidianul francez purta titlu ”Ce spune Carol I-ul – Câteva amintiri – O speranță – Un sfat” și era însoțit de o fotografie a regelui român. El debuta prin publicarea corespondenței prin care reporterul în cauză, Stephane Lauzanne, reușise să obțină luni, 23 martie 1914, audiența necesară realizării interviului.
”Un bărbat vine spre mine, strâns în tunică albastră de general, pe piept cu un cordon de medalii și decorațiuni: e regele Carol. Cu simplicitate și afabilitate îmi întinde mâna și mă invită să șed lângă dânsul, în fața unei mese mari de stejar sculptat pe care doarme singuratic un album de fotografii...Monarhul în fața căruia mă aflu e mai înainte de toate un înțelept și filosof” – așa sună detaliile din debutul interviului publicat de reporterul francez. Stepane Lauzanne îi face și un portert-robot regelui român aflat în ultimele sale luni de viață, aproape nimic neputând trăda apropiatul deznodamânt: ”Fruntea sa, pe al cărei creștet părul alb a rămas drept, e întipărită de un curios amestec de energie și seninătate; ochiul său albastru se adâncește cu liniște în trecut și cu încredere în viitor; gura i se deschide mereu zâmbitoare pentru a poovesti o amintire sau pentru a da un sfat; mai presus de toate, apoi, memoria sa e uimitoare, infailibilă; nici vremea, nici vârsta, nici grijile n-au ros soliditatea ei”.
Ziaristul redă apoi amănuntul că a fost la rândul său chestionat despre ceea crede despre regatul său, ca și despre București. Lauzanne vorbește despre ”cetatea albă și luminoasă care se desprinde ca un giuvaier la porțile Orientului”. Regele îi descrie apoi istoria primelor sale începuturi: ”Când eu am venit aici toate aceste palate pe care le întâmpini nu erau, când Calea Victoriei, unde îmi este locuința, nu era decât o uliță de scânduri, când nu aveai măcar șosea să te duci la Iași...Sunt foarte mândru de România de astăzi, dar iubesc și România de odinioară.” Crezul lui Carol I continua astfel: ”Un popor nu trăiește numai din progres, ci și din tradiții și din amintiri. Trebuie să iubim lucrurile bătrâne, ca și pe oamenii bătrâni. Și apoi, vedeți, sunt conservator. Regii sunt întotdeauna siliți să fie puțin conservatori!...”.
Interviul atinge, aproape inevitabil și chestiunea Balcanilor, regiune în care avuseseră loc recent două războaie, așa numite balcanice, și în care România se implicase parțial, contra bulgarilor. Regele preferă însă să pună accentul pe comunitățile de români din Albania, țară pe care nu ezită să o compare cu ”fina României”. Asta fiindcă ”sate întregi din Albania sunt populate de români”, iar România ajutase la introducerea alfabetului cu litere latine, publicând și mai apoi transportând în această țară mii de cărți cu alfabetul latin. Ca un amănunt Regele îi precizează reporterului că Franța a devenit un partener serios de afaceri al României, existând deja și un investitor care deschisese ”o fabrică de ipsos”.
Carol I nu era un adept al războiului
Reporterul francez a înregistrat și amănuntul conform căruia unii dintre termenii preferați de discuției ai Regelui se refereau la ”buna înțelegere a Europei”, la ”o solidaritate pacifică a Europei...în care nu vom mai fi tulburați de zgomotul armatelor în marș”. ”Un nou război ar fi ceva oribil și trebuie cu orice preț să-l evităm...”, spunea la un moment suveranul român, care adăuga că ”...astăzi nu mai sunt suveranii care fac războaiele, ca altădată, ci popoarele”. Apoi, Carol își reamintește că în primul război balcanic s-ar fi făcut presiuni interne asupra sa pentru a trimite trupe în lupte, presiuni pe care le-a respins însă. Reporterul francez subliniază apoi atitudinea Armatei Române în războiul purtat contrar trupelor bulgare: ”România a avut genunchiul pe pieptul Bulgariei și n-a socotit că trebuie s-o mutileze și s-o zdrobească”. La care Carol I avea să-i răspundă: ”...am fi putut câștiga mai multe teritorii, dar am fi pierdut respectul și stima Europei. Da, cred că putem spune că am fost moderați și cred că mai putem spune că am fost generoși, căci noi suntem aceia care am intervenit necurmat în favoarea celor învinși”. Regele a trecut în revistă și amănuntul conform căruia în Războiul Turco-Român din 1877 a avut sub comandă și trupe bulgărești. Apoi, regele îl chestionează pe reporter despre disputele generate în Franța despre legea care stipula că serviciul militar se mărea la trei ani. Tot el conchidea succint: ”Trebuie să fie o bună armată și trebuie să fie bune finanțe. Acestea două se leagă”, avea să rostească profetic Carol I. În final, Stephane Lauzanne amintea cititorului că suveranul român, a cărui domnie dura de 48 de ani, în lunga sa domnie ”văzuse prăbușindu-se regate, în vreme ce vedea mărindu-se și strălucind regatul său...”
Reacția bulgară nu a întârziat să apară
Pe de altă parte, ”Adeverul” din aceeași zi conținea în pagina a patra și reacția unui ziar bulgăresc, ”Mir”, la adresa acestui interviu, semn că ziarul francez fusese citit și analizat și la sud de Dunăre. ”Regele României, cita Adeverul ziarul Mir, a declarat că România a fost miloasă cu bulgarii lăsându-i să iasă la Marea Egee. Noi nu avem nevoie de mila nimănui și declarația Regelui Carol constituie o insultă pentru poporul bulgar”. Ziarul mai arăta că Bulgaria ar trebui să urmeze în anii următori o politică rusofilă, iar nu germanofilă, ca cea a României.
Trebuie spus că cele două războaie balcanice, desfășurate între 1912 – 1913, au fost purtate în general între Bulgaria, Muntenegru, Grecia și Serbia, pe de o parte și Turcia de azi, pe de alta, cele dintâi încercând să smulgă teritorii noi și să profite de situația grea prin care trecea Imperiul Otoman. România și-a anunțat inițial neutralitatea, atâtat timp cât nu se produceau modificări esențiale ale teritoriilor vecinilor săi. Imperiul Otoman era însă atât de slăbit încât a cedat cu ușurință multe teritorii, Serbia și Bulgaria profitând din plin și atrăgând mânia Germaniei și a Austro-Ungariei, aliați ai României. În aceste condiții, românii au trecut Dunărea în 1913 și au mărșăluit spre Sofia, dând lovitura decisivă vecinilor din sud, angrenați deja pe mai multe fronturi. În aceste condiții, bulgarii au cerut armistițiul, dar au pierdut, în urma păcii de la București, și Cadrilaterul, Dobrogea de Sud. Această intervenție a Armatei Române nu va fi uitată prea curând de bulgari, care vor lupta cu multă dorință de răzbunare în Primul Război Mondial contra trupelor noastre, pe care le vor învinge în mai multe rânduri.
