Ce ne-a adus Moș Nicolae la 6 decembrie 1916?
Ziua de Moș Nicolae de acum un secol le-a adus bucureștenilor un cadou cu totul nedorit. Dar nu și neașteptat, întrucât după pierderea bătăliei de pe Neajlov, în fața armatelor germane, sprijinite de unități bulgărești și turcești, devenise evident că Capitala va fi abandonată în mâinile celor cărora le declarasem război cu nici patru luni mai devreme, la 15 august 1916.
Ca atare, autoritățile, în frunte cu Casa Regală condusă de Ferdinand, plecaseră déjà spre Iași, unde vor rămâne aproape doi ani. De asemenea, majoritatea bucureștenilor au preferat să plece în băjenie, lăsându-și o mare parte din avut și casele în mâna destinului.
Click.ro vă povestește cum au fost acele zile negre pentru înaintașii noștri, folosindu-se de mărturiile unor contemporani. Azi e rândul lui Constantin Bacalbașa (1856 – 1935), ziarist, memorialist și om politic român. El a consacrat Bucureștilor o amplă lucrare, din care vom cita mai jos, respectând grafia epocii. Cartea lui Bacalbașa urmărește istoria Capitalei din secolul al XIX-lea și până la finele Primului Război Mondial.
Și azi, și acum 100 de ani, bucureștenii par niște sedentari prin definiție
„Populația a trecut prin două panici mari, cea dintâi după dezastrul dela Turtucaia, între sfârșitul lunei Septembrie și începutul lui Octombrie, cea de a doua după perderea bătăliei de pe Neajlov la porțile Bucureștilor.
Am mai spus-o, locuitorii Bucureștiului nu s-au arătat a fi demnă populație a Capitalei regatului. Crescuți în belșug în seul bunului traiu, în trândăvia sedentarismului, acești târgoveți trăind o viață de pace, fără să cultive sporturile, fără să aibă decât preocupări de bun traiu, oameni care pentru cele mai scurte distanțe se urcau într’o birjă cu tariful atât de eftin, nu erau pregătiți nici pentru privațiuni fizice și nici pentru sguduiri morale…
Spiritul de jertfă, care este nedespărțit de simțul adevăratului patriotizm, era absent. Vorbesc, bine înțeles, de acea parte a populațiunei care stă la suprafață…
După pierderea bătăliei dela Ghimpați și Drăgănești, orice nădejde e perdută. Capitala se umple de fugari de pe front. Pe străzile cari vin dela barierele despre Sud apar șirurile de trăsuri militare fugite din rând. Chesoane de artilerie, cu câte un cal, cavaleriști scăpați cum au putut fără armă, soldați de infanterie rupți de oboseală și plini de noroi; apoi lungi șiruri de care și căruțe pline cu locuitorii satelor de pe marginea Dunărei, care fug din fața năvalei Bulgarilor.
Acețti fugari aduc groaza în Capitală. Strada 13 Septembrie unde locuesc e plină de carele locuitorilor dela Zimnicea și din celel’alte sate. Oamenii au încărcat tot ce au putut: mobilele, alimentele, păsările. Legați de care și căruțe vin caii, vacele, porcii și vițeii.
Nedeprinsă cu o astfel de vedenie, populația Capitalei este coprinsă de panică. Toată lumea care se poate mișca se pornește spre gara de Nord.
Începând dela Matache Măcelaru pe calea Griviței circulația este foarte anevoioasă. În curtea garei este o mare de capete, în gară nici nu se poate pătrunde. Acei cari au bilete de călătorie și sunt oameni cu vază și protecție, se duc de se îmbarcă mai departe pe linie la punctele anumite unde sunt oprite trenurile.
Aglomerația este spăimântătoare. Dacă s’ar putea întregul București ar fugi. Și afară de asta toate zvonurile cele mai absurde circulă. Servitoarea mea vine plângând și mă roagă s’o las să fugă fiindcă toată lumea spune că nemții au să facă cruzimi ne mai pomenite. Se spune ca femeile au să fie violate și apoi omorâte, că toți copii au să fie omorâți, că dela femei au să se ea toate bijuteriile, că toți banii au să fie rechiziționați și așa mai departe.
Văd trecând pe jos grupuri de nenorociți cu boccelele pe spate, târând copii de mână, având cu ei tot ce se pot purta ca alimente, îmbrăcăminte și albituri. Unde se duc oamenii aceștia? Către ce suferinți și mizerii aleargă? Cine ar putea spune?”
