«20 de ani mi-am căutat mama, iar ea nici nu s-a uitat la mine»
Avea doar 8 ani când mama l-a părăsit într-o gară din Timişoara. Era a doua zi de Crăciun şi copilul credea că va merge să mănânce o prăjitură cu ea. Destinul său însă era pe cale să se schimbe. Vreme de 16 ani, Marius Emil Constantin a trăit pe străzi şi în gări. Acum, din copilul străzii a ajuns om împlinit, cu familie, casă şi serviciu. Are doar un regret: că mama nici n-a vrut să-l vadă!
Zâmbind, Marius îşi începe povestea. Tristeţea îi apare pentru câteva clipe în privire, căci nu a uitat nici un detaliu, deşi au trecut 26 de ani de atunci: „Era 26 decembrie 1990 şi aveam opt ani. Îi făcusem pe 21 decembrie. Mama mi-a zis că mergem să mâncăm o prăjitură şi am ajuns în Gara Timişoara. M-a lăsat acolo şi a plecat, iar eu am rămas aşteptând să apară cu prăjitura şi cu sucul. Au trecut vreo trei ore şi ea n-a mai venit. Îmi ştiam doar prenumele, iar când doi poliţişti au venit la mine şi m-au întrebat cum mă cheamă le-am zis Marius. Atât. Nu ştiam unde locuiam. Unul dintre poliţişti mi-a dat două felii de pâine şi salam să mănânc. (...) Am stat trei ani în gara din Timişoara. Am cerşit ca orice copil al străzii. Nu am avut ani şi ani de zile o pereche de ghete. Umblam desculţ. Niciodată n-am răcit. Dumnezeu mereu a avut grijă de mine”, a spus tânărul. În 1993, Marius a ajuns în Gara Lugoj şi a decis să rămână aici. Cum mama nu-l trimisese la şcoală până la vârsta de 8 ani, Marius era dornic să înveţe să citească. A început singur, cu ziarele pe care călătorii le uitau în trenuri sau prin gară. Şi-a creat un sistem după care recunoştea literele şi în aproximativ două luni ştia să citească pe litere. În 1997, destinul i-a zâmbit copilului străzii şi i l-a scos în cale pe pastorul baptist Gigel Olariu. Acesta l-a învăţat pe adolescent să citească din Scriptură şi de atunci, pastorul a rămas tatăl adoptiv al lui Marius. „Mi-a adus un sac de dormit, căci nu mai aveam voie să dorm în gară. Dormeam afară, în Parcul din Lugoj. De la acest om am învăţat foarte multe lucruri. Anii au trecut şi cu bune şi cu rele. Apoi, trebuie să le mulţumesc lugojenilor, căci mereu au avut grijă de mine. În 2005 am primit o casă, adică o garsonieră în care locuiesc şi acum. Când lugojenii au aflat că am o locuinţă, foarte mulţi au venit şi mi-au adus multe lucruri de care aveam nevoie. Tot în acel an am luat decizia să mă botez şi am devenit baptist”, a mai povestit tânărul.
În mai 2009, telefonul lui Marius a sunat şi, la capătul firului, era un arădean care voia să afle cât mai multe despre el. L-a chemat în vizită şi acolo, în familia acestuia, şi-a întâlnit soţia. „Mi-am povestit viaţa la o emisiune la radio şi dânsul a ascultat-o. Apoi, m-a chemat acolo, la Arad, să îi cunosc fata. Ne-am plăcut imediat. În luna mai ne-am întâlnit şi după două luni ne-am căsătorit şi ea a venit la Lugoj. În toamna anului 2010, soţia mea a adus-o pe lume pe fiica noastră, Lois”, spune cu mândrie, uitându-se la fotografia cu familia lui frumoasă. Apoi oftează. „Ce-ţi lipseşte acum? De ce oftezi?”, îl întreb nedumerită. „Nu m-aţi întrebat de mama... Să ştiţi că am căutat-o ani de zile. Am găsit-o în final şi nu a vrut să vorbească cu mine. A stat doar cu spatele la mine. Nu sunt trist din cauza asta. Sunt mulţumit de viaţa mea, de cum am evoluat. Am o familie şi sunt fericit. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu mereu pentru tot ce mi-a dăruit!”, concluzionează Marius, care lucrează acum part-time din cauză că nu are studii.
