Dragă Adrian Daminescu,
După ‘90 ai avut o nouă explozie, puteai să cânţi şi altele decât rahaturi impuse; ai arătat ce poţi, cum poţi să cânţi. Ai fost şi-n Anglia, parcă niţel însurat, pasager stingher.
Apoi, ţi-ai făcut studio la casa din Constanţa; aveai un bodyguard simpatic - era la modă - brunet, mamut, Samy, care - de la tine am auzit-o, şi chiar am folosit-o în scrisoarea către Moroşanu - "dădea palme cu piciorul".
Tu de fapt cântai la flaut, piculină, parcă, pe la Timişoara, nu mai am notiţele tale bio-genetice; apoi prin anii ‘80 te-am văzut la un concert folk; a nu!, cântai la violoncel, viola da gamba, vioară cu goarnă, naiba să te mai ştie că eşti polivalent în muzică; poţi cânta şi la o tigaie de teflon sau la o friteuză bine acordată.
Femeile erau topite după tine, am încercat să le fac un inventar celor pe care le-am văzut cu, la, în, pe, spre tine.
Ca să te fac de kakao. N-am spor. Erai pescar de Enisala, ai trăit într-un tumult, eşti acel Don Juan din Sorescu, care "S-a făcut şoarece de bibliotecă./ Nu mai mângâie decât ediţii rare, (...)/ Decât parfumul budoarelor,/Praful de pe antici / I se pare mult mai rafinat".
Tu nu mai mângâi epiderme de creole, te-ai retras în bucătărie; lucrezi tot în carne. Bucătăreşti! Preferi beafsteakul în sânge unui dinte-nfipt în epidermă venusiană ; decât să mozoleşti un sfârc de fecioară, mai bine drob de mioară.
Senzualismul atroce al cordaciului, al voracelui „Dami" a sublimat într-unul culinar/ de bucătar/ ce găteşte rar/ numai cu mărar. /fără pătrunjel,/ că aşa vrea el/ duubi-dubi-tap-du-aaaaa!
Vezi ca şpriţul să nu fie rece. E păcat de vocea ta!
George Stanca
Mâine, despre Maria Ciobanu