De ce ne e ruşine când facem un bine?

Rar sunt apeluri de la români cu bani. Ei preferă să semneze un ordin de plată şi să rămână din start anonimi. Unii, cu care am avut ocazia să port un dialog, mi-au invocat anonimatul pentru a nu fi asaltaţi de cereri de donaţii sau sponsorizări în această perioadă de criză. Mă rog, un argument acceptat... De aceea, în zilele următoare, când vom publica «Topul sponsorilor», nu veţi vedea acolo doar nume şi prenume.

Aşa cum spuneam, majoritatea celor care sună la numărul campaniei sunt oameni obişnuiţi. «Aş vrea să-i trimit lui Robert un pachet de Sărbători, cu nişte alimente, lucruşoare şi nişte jucării. Daţi-mi, vă rog, adresa părinţilor. Poate o să pun şi nişte bani în cont». Îi explic cititoarei că nu dăm adrese, dar îi ofer numărul de telefon al mamei lui Robert. O întreb dacă putem să-i publicăm numele când vom reveni asupra poveştii micuţului.

«Nuuuu, nu vreau să se ştie. S-ar zice că vreu să-mi fac publicitate», sare ca arsă interlocutoarea. Orice argument de-al meu se sparge ca de un zid.Cei mai mulţi mărturisesc că le e ruşine de rude, de vecini şi de prieteni, dacă ar apărea în ziar. O mentalitate cu care nu pot fi de acord şi care ar trebui schimbată cât mai repede.

Americanii, englezii, nemţii au făcut un cult din acţiunile de caritate. Oare noi, românii, nu putem accepta ca măcar lucrurile bune să le facem la vedere şi nu pe sub masă? Cred în puterea exemplului şi sunt sigură că vor fi mult mai mulţi cei care vor dori să dăruiască decât cei care vor face haz de un apropiat milos. Robert, Sticsuleţ, Cosmin, Andrei, Mara, Cosmina, Georgiana etc. au nevoie de ajutorul nostru fiindcă părinţii lor sunt prea săraci ca să reuşească singuri să-i smulgă din ghearele unor boli parşive. Nu vă jenaţi de eticheta «Om bun»!