Scrisorile lui Stanca: Dragă Mircea Dinescu,
Ce era amuzant că tu, Coşovei şi subsemnatul aveam rubrici săptămânale, iar când veneau congrese, "plenări", chestii socoteli, ni se dădea "concediu", ca să intre rubricile lingăilor de partid, politrucilor de serviciu. După ce-şi lătrau balele ăştia, reveneam noi pe şestache, aşa cum am şi dispărut. Nu are rost să mă pierd în amintiri, că devin penibil şi nostalgic. Cert e că ne-am reîntâlnit recent la Mizil. Cu noul tău show. Mereu original, mereu incomod, mereu în formă. Oferi trei produse.
O carte de versuri minunate, în stilul tău ludic, viguros şi ferm; un CD audio în care cânţi aşa cum ştii tu - oricum eşti muzical, nu eşti nici afon nici şeptar, lucru mare; şi mai oferi un carton de vinuri - unul alb şi altul negru - de la tine din Cetate.
Loc care a devenit o mică legendă personală, donjonul Poetului deschis lumii, refugiul public unde îţi dedulceşti traiul de boier vivandeur, cu fripturi de porc, sau peşte de dimensiuni pantagruelice, mult şi bine stropite cu vin.
Ceea ce mă bucură la tine însă, nu sunt nici traiul, nici mălaiul, nici vinul - deşi, muzica ta mă incită, mă supără de invidie - revenirea ta la Poezie. Se spune că poezia iese mai bine din tensiunea necazului, a tragediei, lumea ei fiind populată cu poeţi fizici, tuberculoşi, canceroşi, schimnici, handicapaţi, damnaţi, frustraţi. Or, tu demonstrezi că poezie bună se poate comite şi din preaplin.
Ca la Khayam, Esenin, Goethe, cu bucurie, şi drag de viaţă. Tu eşti un ludic nu numai în poeme, ci şi în existenţă, prin bucuria de a trăi.
Tu, acum spre senectute, pari a avea elixirul tinereţii, a deţine formula vieţii eterne. Tu nu trăieşti în ziua asta pestilenţială a unui "azi" jegos, tu parcă pluteşti, nu indiferent, nu jemanfâşist, în nici un caz sfidător.
Tu, ca un Ariel bonom, cu veselia debordantă, inconştientă pentru unii, dai curaj românului să mai suporte, să mai supravieţuiască. Ţine-o aşa, bătrâne, până la suta de ani! Sau până scăpăm de ciuma asta cu iz de citrice.
George Stanca pamflet
