Micuța Picasso: „Am avut o copilărie diferită“

dsc_7218-768x542.jpg

alexandra nechita fiica shooting ok
Alexandra Nechita și fiica ei
foto: Sorin Stana
Citeste tot despre: 

„Micuţa Picasso“ a crescut sub soarele californian, dar şi acum, când e marea artistă plastică din Los Angeles, are în suflet cerul românesc şi-şi creşte fetiţa în spiritul aceloraşi valori de care e atât de mândră.

Când intri în frumoasa casă a părinţilor ei din Beverly Hills, cu peluză, piscină şi o mulţime de păsări colibri ce zumzăie în jurul hrănitoarelor cu sirop de zahăr, îţi dai seama că familia Nechita s-a încăpăţânat să creeze în acest spaţiu o mică Românie cu toate gusturile şi mirosurile ei, dar mai ales cu dulcele ei grai moldovenesc. Căci atât părinţii, cât şi bunica şi, mai nou, fiica Alexandrei vorbesc româneşte, chiar dacă „micuţa Picasso“ trăieşte de la un an pe „tărâmul făgăduinţei“. Şi dacă în acest loc, unde este şi atelierul său, ne-am simţit ca acasă, Alexandra ne asigură că în căminul ei şi al soţului său, Dima, te simţi ca la ONU, căci se vorbeşte, se glumeşte şi se găteşte deopotrivă româneşte, ruseşte şi americăneşte, pe măsura celor trei apartenenţe culturale. O „înfrăţire“ ce nu poate duce decât la o şi mai mare expresie artistică în lucrările Alexandrei.

Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost la prima ta expoziţie din România.
Alexandra: Wow!

Și nu înţelegeam cum un copil poate să deseneze aşa şi pe pânze atât de mari.
Alexandra: Cu scăriţă! (râde)

Spune-mi cum a fost pentru tine să fii un copil dăruit.
Alexandra: Nu am simţit o mare diferenţă între mine şi alţi copii, deşi clar am avut o copilărie diferită. A fost atenţia pe care am început s-o primesc prin presă, la un moment dat, şi faptul că începusem să călătoresc prin lumea întreagă. Atunci mi s-a părut mie că e ceva diferit, dar asta era identitatea mea de când eram mică. Și mă gândeam că, așa cum eu aveam pasiunea pentru pictură, altul o poate avea pentru dans, sport ori vreun instrument. Experienţa pe care am avut-o datorită familiei mele a fost o una normală, cu toate că am avut obligaţii sau momente destul de grele, când aveam lucrări de terminat și încercam să mă echilibrez cu şcoala şi să am o viaţă socială cât de cât. Dar a fost alegerea mea şi întotdeauna ai mei s-au asigurat că sunt acolo cu acordul meu şi că fac tot ce fac pentru că vreau. Mami tot timpul mă întreba: „Eşti sigură? Mai poţi? Mai vrei? Poţi să spui nu, putem facem altceva“. Mai ales când eram la liceu, ea încerca să-mi ţină calendarul mai lejer, ca să mă pot duce şi eu la un school dance sau să pot ajunge la un meci de fotbal american. Asta deşi eu ajungeam la ore maximum de 2-3 ori pe săptămână, câte 3-4 ore pe zi. N-a fost o perioadă uşoară pentru mine, mai ales când vedeam alte fete că aveau timp să se ocupe de ele, să aibă prieteni. Chiar mă întrebam dacă sacrificiul ăsta merită. Dar privind retrospectiv, îmi dau seama că nu putea fi o formulă mai bună pentru mine decât cea care a fost.

Citește mai mult aici.

loading...
Loading...