Chiar e „Magician”. Marian Râlea a participat la ședințe de spiritism

marian-ralea-photography-simion-buia-tel-0763654920-5251.jpg

marian ralea actor magicianul abracadabraMarian Râlea este unul dintre cei mai îndrăgiți actori din Româniafoto: Simion Buia/romanianactors.com
marian ralea, Abracadabra, Magicianul, magicianul abracadabra
de Carmen Ștefan

Marian Râlea, actorul care e cunoscut și ca „Magicianul”, datorită emisiunii de divertisment pentru copii pe care a realizat-o din 1991- mai întâi la TVR 1, apoi la PRO TV - mai bine de zece ani - „Abracadabra”, a făcut o mărturisire cu totul neașteptată. Deși nu crede deloc în paranormal și nici măcar în jocuri de noroc, Marian Râlea a recunoscut că a participat la o ședință de spiritism care i-a prezis viitorul.

Actorul a focut această confesiune pentru site-ul RomanianActors.com, proiect lansat de artistul-fotograf Simion Buia, membru în Deutsche Journalisten Verband, care organizează cursuri de fotografie pentru mici și mari la academiadefotografie.ro.

„Cel mai greu e să vorbești despre tine, adică eu desrpe mine. O să încerc să fac ce n-am mai făcut până acum, un fel de mărturisire a profesiei pe care am ales-o. De fapt cred că n-am ales-o eu. M-a ales mama, în primul rând, pe mine, pentru că m-a adus pe lume. De la ea am moștenit tot talentul. Mi-a dat încredere că pot să fac această meserie și libertatea de a o face. Pe urmă, am fost influențat de fratele meu, care a fost actor (Andrei Râlea, care a jucat mai bine de 25 de ani pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov. Artistul a decedat în 2012), care era mai mare decât mine și intrase la Institutul de Teatru. El termina când eu intram. El a intrat primul și a terminat tot primul. Eu am intrat al patrulea și am terminat primul. Pe vremea aceea era destul de greu să intri la Teatru. Era o concurență foarte mare, pentru că actorul avea un alt statut, nu prin ușurința meseriei, ci datorită persoanei, imaginii care apărea în public. Actorii erau respectați într-un mod special. Ei puteau să devină, față de ceilalți oameni, tot ce doreau pe scenă, aveau acest privilegiu. Poate în asta constă această meserie. Dar, dincolo de acest lucru, în primul rând aș vrea să le mulțumesc pentru că sunt actor acum. Dar a fi actor nu e un lucru simplu, e un lucru destul de complicat, pentru că ai nevoie de șanse, iar eu sunt un actor cu șansă. Poate că alți actori sunt mai talentați ca mine, dar n-au avut șansa mea. Unii spun că șansa și-o face omul. Nu, nu, nu întotdeauna. Unii spun că trebuie să fii la locul potrivit, în momentul potrivit, să prinzi trenul din stația în care tu-l aștepți. Nu, nu cred în asta. E vorba de multă muncă. Ceea ce fac acuma făceam și înainte de ’89, jucam în trei teatre, La Teatrul Mic, la teatrul din Ploiești, la Teatrul de Comedie... N-aveam unde să stau și stăteam în Studioul Casandra, într-o cabină și mai repetam și acolo cu clasele de regie, în ghilimele spus îi ajutam, de fapt îmi exersam meseria. Cam așa se întâmplă și acum și s-a întâmplat cu mine cam tot timpul. Fiind Săgetător, întotdeauna mi-au plăcut drumurile, mi-au plăcut teatrele și atunci mi-am împărțit viața între teatrele din București și pe urmă și din țară”, a început Marian Râlea povestea sa.

„Am avut marea șansă să lucrez cu mari regizori”

„Am jucat foarte mult. Am avut cel puțin trei premiere pe stagiune. Îmi place să mă joc... De fapt meseria noastră nu este altceva decât un joc. Nouă ni se permite să ne continuăm joaca și o facem, cu talentul nostru, pe scenă. Dar nu despre mine în mod special voiam să vorbesc. În afară de faptul că sunt un actor cu șansă am și fost un actor ales, pentru că a fo actor nu înseamnă să faci meseria asta de unul singur. Nu poți să faci teatru de unul singur. Există un creator, mai important la început decât actorul, deși actorul este în centrul teatrului, în centrul scenei, este regizorul. Am avut marea șansă să lucrez cu mari regizori, începând cu profesorii mei din Institut, Iani Cojar, doamna Cătălina Buzăianu, i-am acut, într-adevăr, și ca profesori, pe domnul Marin Moraru și pe regretatul Amza Pelea, dar, întâlnindu-mă cu regizori importanți, am și învățat foarte mult și m-au și ajutat să fac un fel de teatru care a reușit și să străbată până acum. A fost o șansă de a lucra cu Dragoș Galgoțiu, o mare bucurie de a-l întâlni pe Alexandru Darie și să lucrez cu un talent de excepție. Apoi, viața mi s-a împărțit în mai multe etape. Am lucrat cu Mihai Măniuțiu și este o etapă foarte importantă. Sigur, și Tompa Gabor a însemnat foarte mult. Sigur, excepțiile sun Yuri Kordonski, Silviu Purcărete, Andrei Șerban... Spun excepții, pentru că șansa, norocul, poate felul meu de a fi, sinceritatea mea m-a ajutat să fiu distribuit în spectacolele lor excepționale, din punctul meu de vedere și publicul spune la fel”, a mai spus Marian Râlea.

I s-a spus: „O să ai o carieră extraordinară, o să vezi lumea”. Și așa a fost

„Am jucat în toată lumea. Vreau să spun lucrul ăsta pentru că n-am crezut niciodată că vom fi iubiți ca români în afară. Mi-aduc aminte, la The Globe Theater din Japonia, spectatorii ne așteptau după spectacol să pună mâna pe noi, după ce jucasem «Poveste de iarnă» sau «Iulius Cesar», în regia lui Alexandru Darie. Dar nu despre asta voiam să spun, asta se poate citi în orice CV al meu și în ce au scris - și le mulțumesc – foarte mulți critici de teatru. Vreau să vă spun ce înseamnă destinul. În 1986, era o toamnă, jucam la Regie, terminasem în ’82, dar îmi plăcea să-mi continui meseria și cu studenții de la Regie. S-a întâmplat ca, într-o seară, după repetiții, să ajungem la niște prieteni, cu distribuția, cu regizorul, cu soția regizorului, la cineva, într-o casă, undeva, în București, într-un apartament de bloc închiriat, să facem aceiași cartofi prăjiți, să bem aceeași vodcă sau Havana Club, cum se găsea pe vremea aia, din belșug, și, la un moment dat, ni s-a propus: «Vedeți masa aia? Este o masă de spiritism». Masă de spiritism? N-am crezut în viața mea, n-am jucat în viața mea jocuri de noroc, cum să mai cred în tot ce se întâmplă dincolo de noi? Ne-am așezat la masă și a ajuns, cu paharul, tot ritualul. A ajuns paharul la mine și gazda unde eram invitați a-nceput să spună: «O să ai o carieră extraordinară, o să vezi toată lumea, o să joci Hamlet, o să joci ce n-ai visat tu în viața ta». Era ’86, nici nu se punea problema, am și uitat. A venit, în schimb, ’89, și-am început să văd lumea. A fost un șoc să văd lumea, ca pentru orice roman care se bucura de orice cuvânt spus pe scenă împotriva regimului. Am ajuns, invitați la Vignon, în ’90, am stat 7 zile, 7 zile am plans. Eram împreună cu Oana Pellea, cu doamna Sanda Manu, cu mulți actori și regizori invitați acolo, nu puteam să văd spectacole, pentru că îmi curgeau lacrimile. Pe urmă s-a mai liniștit puțin, s-au mai liniștit apele”, își amintește actorul.

„Ne-au scpus că Shakespeare s-a născut roman”

Dar, Marian Râlea și-a dat seama, încet-încet, că previziunea de la ședința de spiritism s-a adeverit. „Am ajuns la Londra, o altă poveste interesantă, la Festivalul Internațional de la Londra. Am avut premiera acolo, cu «Visul unei nopți de vară», pus în scenă de Alexandru Darie. În țară nu se putea juca, pentru că oaemnii erau în stradă și era mai interesant teatrul din stradă, decât teatrul pe care noi îl făceam, darămite Shakespeare. Nu ne-am dat seama la început. Au venit două luni de zile și ne-au fotografiat între ruinele Bucureștiului revoluției de atunci, noi îmbrăcați în costume de Shakespeare. Și am ajuns la Londra. A fost ultima oară în care lacrimile au fost pentru teatru, restul au fost pentru suflet, când am văzut bannere, ceea ce noi vedem acuma, pe tot blocul în Londra, cu imagini cu noi. Și, din acel moment, a început labirintul prin teatrele lumii. O altă poveste foarte frumoasă e aceea că, după un ciclu de șase spectacole la Londra, cronicarii de acolo ne-au scpus că Shakespeare s-a născut român și nu înțelegeam foarte mult atunci. Ne-au invitat, după ultimul spectacol, așa cum suntem. Ni s-a spus că vor să ne vadă niște impresari. Noi nici nu știam ce înseamnă impresar. Jumătate de sală era plină după spectacol, am ieșit, ne-am așezat pe marginea scenei și au început să ne întrebe, fel și fel de directori de festival din țară de peste tot din lume, ce facem în anumite perioade. Nu ne venea să credem că ne chema Venezuela, ne chema Columbia. Toată lumea ne voia cu spectacolul acela. Și-a urmat, într-adevăr, un turneu mondial, în care am apucat să vedem și să simțim publicul alt fel, public care ne apaluda și ne mulțumea, deși nu știau limba noastră”, a mai spus Marian Râlea.

Era foarte atașat de familie

marian_ralea_andrei_ralea_mama_lor.jpg

marian ralea mama si andrei raleaMarian Râlea (în dreapta), alături de fratele său mai mare (Andrei Râlea) și de mama lorfoto: arhiva personală

„Cei tineri mă îmbrățișează pe stradă”

„Mândria pe care o ai atunci când ești în străinătate și lumea te aplaudă, încearcă să te-atingă, să pună mâna pe tine, chiar dacă nu știu unde este România, se bucură, își dau cu pălăriile de pământ, ca la Bogota, de fericire că suntem acolo, ca și cum suntem frați cu toți… Nu mai spun de Coreea sau de japonica… Ca și cum suntem frați în ale teatrului cu ceilalți din toată lumea. Este o mândrie pe care o simte numai cel care ține foarte mult la locurile natale, la locurile unde s-a născut. Chiar am această bucurie și nu mi-a fost niciodată rușine că sunt roman, atunci când am ieșit dincolo de granițele țării. Poate, din punctual ăsta de vedere, sunt un actor cu șansă, poate din punct de vedere că am fost ales de mari regizori, poate că a fost o perioadă în care am jucat numai Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale, ceea ce joc și acum. Poate că cei tineri mă îmbrățișează pe stradă, mai ales actorii care termină și-mi spun «Am văzut un spectacol cu dumneavoastră, l-am văzut de zece ori». Eu mă mir și întreb cum poți să te duci la un spectacol de atâtea ori, dar îmi aduc aminte că și eu, la rândul lor, am văzut «Furtuna» cu George Constantin de zece ori, dacă nu mai mult…”, a mai spus el.

„Poate că am ajuns la o vârstă în care pot să spun că da, am jucat teatru, am făcut, sunt lucruri pierdute, dispărute, ele sunt, undeva, într-un colț al amintirii, dacă mai există vreo fotografie sau vreun film cu mine, peste nu știu câți ani oamenii o să întrebe «Dar cine a fost acela? Ce actor e? Ce bun sau ce interesant» sau o să spună «Cine mai e și ăsta?!»… Poate că șansa asta de care vorbesc eu mi-a dat putere să trăiesc. Fără teatru nu cred că aș fi fost în stare să trăiesc, în alt mediu, în altă zonă de profesie. Cred că m-am născut pentru asta și pentru asta îi mulțumesc mamei. E o mărturisire, am făcut, toată lumea se minuna cum pot să filmez de dimineață până seara, apoi seara să joc în spectacole, cum pot să alerg dintr-o parte într-alta. Sunt Săgetător și asta e viața mea. E-adevărat că-ntotdeauna am știut să-mi ating ținta. Cam ăsta e Marian… Toată lumea îmi spune: «Vorbești încet, fără pasiune»… Da, când nu sunt pe scenă se mai odihnește omul. Și-acuma mă simt foarte bine și mă odihnesc făcând această spovedanie. Dar fără dumneavoastră nu existam așa că probabil de asta vă și iubesc”, a închis actorul confesiunea făcută pentru site-ul RomanianActors.

Vă aduceți aminte de „Abracadabra”?

Loading...

Citește și