Ce este prediabetul și care sunt semnele care anunță instalarea diabetului

doru_negru.jpg

doru negru
Dr. Doru Negru, medic primar de diabet, nutriţie, boli interne şi metabolice
Foto: Adevărul

Aproximativ 1,7 milioane de adulţi români au diabet, în timp ce în jur de 2,5 milioane se află în faza de prediabet. Acesta este, de fapt, „o intoxicaţie cronică voluntară cu mâncare“, generată de faptul că în regnul animal, saţietatea este o excepţie pe care noi transformat-o în regulă, consideră dr. Doru Negru, de la Spitalul Clinic Sanador, care ne arată şi ce schimbări trebuie să facem în stilul de viaţă pentru a nu ajunge la diabet

Acesta a acordat un interviu celor de la Adevărul de Weekend, în care a lămurit câteva aspecte legate de una dintre bolile secolului, cum o putem recunoaște din fază incipientă și ce putem face pentru a o ține sub control. Medicul Doru Negru a vorbit și despre prediabet, o „entitate“ care anunță posibilitatea instalării diabetului, despre importanța activității fizice, despre diete, dar și despre ce rol are stresul în toată această "ecuație".


„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă prediabet şi care sunt semnele care ne anunţă că suntem predispuşi la această afecţiune?

Dr. Doru Negru: Prediabetul este o „entitate“, hai să-i spunem aşa, care ne anunţă că individul s-ar putea să facă un pic de diabet. Uneori i se spune şi diabezitate, ca să inventăm termeni noi. Este cam acelaşi lucru. Ce înseamnă? Înseamnă că omul are „ceva bube“ pe dosar. Adică, pe undeva, prin antecedentele lui, printre rudele de sânge sunt persoane care au diabet, diabetul agregându-se, adeseori, familial. Asta înseamnă că acea persoană este mai durdulie, are burtică. Asta înseamnă că are şi o tensiune un pic la limită, are, probabil şi posibil, şi grăsimile un pic crescute în sânge – grăsimi însemnând colesterol şi, mai ales, trigliceride. În ultimă instanţă, prediabetul acesta, să-i zicem, înseamnă intoxicaţie cronică voluntară cu mâncare la un sedentar. Şi ca să fim cinstiţi, aceasta este boala noastră, a tuturor. În regnul animal din care facem parte, saţietatea este o excepţie, iar foamea este normală. Noi, de când ne-am născut, trăim în anormalitate. Habar n-avem ce este aceea foame.
Cel mai mare păcat al nostru este că mâncăm mult?

Nu, deşi mâncăm mult, că aşa ne-a învăţat mama: „papă tot ca să te faci mare“. Păcatul nostru cel mare este că nu alergăm destul. În condiţiile în care, pentru animalul numit om, aşa cum a hotărât mama-natură sau bunul Dumnezeu când ne-a făcut vânători-culegători, efortul fizic normal nu-l fac decât sportivii de performanţă care aleargă 40 de kilometri pe zi. Şi lumea spune: „Dar eu nu pot să alerg 40 de kilometri“, „N-am timp, n-am vreme, mă doare spatele, mă dor genunchii“. Şi atunci întrebarea e: dacă nu alergăm atât, de ce mâncăm? Cine ne sileşte? Societatea osândeşte băutura, drogurile, dar nu mâncarea. Pentru că, fără băutură, fără droguri, fără ţigări se poate trăi. Fără mâncare, nu. Şi atunci întrebarea vine: bine, şi cât să mănânc? Păi, cât alergi sau mai puţin decât alergi. Pentru că ne-am îngrăşat cu toţii. Pentru că, în bilanţul contabil între cât mâncăm şi cât alergăm, predomină cât mâncăm.
Cei care stau toată ziua la birou şi fac mai puţin efort cât trebuie să mănânce?

Aici e greu. Pentru că de alergat va trebui să alergăm. În condiţiile în care toată ziua stăm în fund pe scaun, trebuie să găsim măcar o jumătate de oră în care să facem mişcare. Pentru că, altfel, organismul nostru pierde muşchi Acesta se atrofiază. Grăsimea nu dispare. Prin nemâncare, organismul nostru declanşează o mulţime de mecanisme de economisire a energiei – de milioane de ani s-au dezvoltat 42 de mecanisme de economisit energia, dar nu avem decât un singur mecanism de a o risipi: efortul fizic. Pe care nu-l facem. Şi când vedem că ne-am îngrăşat, facem cel mai păgubos lucru cu putinţă: tragem o cură de slăbire. Ce înseamnă asta? Mănânc mai rar şi mai puţin. Păi, organismul nostru ştie să facă faţă la asta. Noi nu ştim. În momentul în care mâncăm mai rar sau mai puţin, organismul bagă de seamă că nu primeşte şi declanşează mecanismele de economisire. Face aceeaşi treabă, cu mai puţin consum de energie. Când mâncăm, el nu-şi creşte turaţia motorului. Merge cu turaţie redusă şi tot ce este în plus depozitează. Mâncăm şi mai rar şi mai puţin? Organismul mai dă un pas înapoi. Când mâncăm, tot ce-i în plus depozitează. Gândiţi-vă că are 42 de paşi de făcut înapoi.
De ce ziceţi că e păguboasă dieta?

Pentru că, dacă nu mănânci deloc, organismul nu va apela niciodată la grăsime. El va distruge muşchiul. Şi păstrează grăsimea, pentru că el aşa ştie. Au supravieţuit numai cei care au ştiut să păstreze masa grasă. Când mâncăm, el nu reface masa musculară: pune grăsime. Asta este baza fenomenului yo-yo – când pierdem un kilogram şi câştigăm două. Pierdem un kilogram de muşchi şi câştigăm două de grăsime. Iar ţesutul gras este cel mai mare mâncător de insulină. Insulina este hormonul care face să coboare zahărul din sânge. Prin lipsa ei absolută sau relativă determină apariţia diabetului. Şi atunci, dacă ţesutul gras este mare, consumul de insulină este şi el mare. Producţia de insulină va fi excesivă şi „fabrica de insulină“, dacă nu e cea mai bună cu putinţă – apropo de ce spuneam mai devreme cu „bubele pe dosar“ – şi dacă este suprasolicitată, nu mai face faţă. Insulina nu mai este suficientă şi începe să crească glicemia. Cam aici e povestea cu prediabetul.


Stresul este un factor care contribuie la apariţia diabetului?

Absolut! Dar ce înseamnă stres? Stresul este răspunsul la un factor neobişnuit. Stres în lumea animală înseamnă pericol vital. Pentru noi, stresul e cam aşa: dacă sunt şef, stau în fund pe scaun şi strig la subaltern, dacă sunt subaltern, îl las să strige până când îi trece. Organismul se pregăteşte pentru un efort fizic intens (n.r. – în mod normal, se activează mecanismul luptă sau fugi), scoate glucoză de oriunde şi o aruncă în sânge, îşi creşte şi tensiunea ca să facă faţă unui efort fizic intens pe care noi nu-l facem. Şi atunci, evident că stresul creşte mult mai mult glicemia decât o creşte mâncarea. Dar la stres nu putem umbla.
 


Citește AICI despre limitele normale ale glicemiei, dar și despre modul în care își construiește zilnic meniul un diabetic

Loading...