Tradiţii pentru spor şi sănătate în Sâmbăta lui Lazăr

Cu o zi înainte de sărbătoarea Intrării lui Hristos în Ierusalim (Duminica Floriilor), în Biserica Ortodoxă este prăznuită Învierea lui Lazăr. Înainte de intrarea în Săptămâna Patimilor, ultima din viaţa pământeană a lui Iisus, creştinii sărbătoresc aceste zile de glorie ale Mântuitorului: în sâmbăta Floriilor, Iisus l-a înviat pe Lazăr, iar duminica, El a fost întâmpinat cu mare alai la întrarea în Ierusalim.

Totodată, învierea lui Lazăr anticipează marea bucurie a Învierii lui Hristos, care simbolizează biruinţa vieţii asupra morţii.  

Ce spun evangheliile despre Lazăr

Sfintele Evanghelii ne oferă puţine informaţii despre Lazăr. În lumina acestor cărţi sfinte, aflăm că Lazăr era din Betania, localitate identificată astăzi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya. Lazăr era fratele Martei şi Mariei. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, pe sora ei, şi pe Lazăr“. Din aceste mărturisiri înţelegem că Hristos îl preţuia pe Lazăr şi-l considera o persoană apropiată de sufletul său, aşa cum era şi Apostolul Ioan. 

Deoarece localitatea Betania era la o distanţă de numai trei kilometri de Ierusalim, Iisus îi vizita deseori pe cei trei fraţi pe care îi iubea.

Înainte de săptămâna Pătimirii Sale, Hristos obişnuia să se retragă cu ucenicii Săi în regiuni pustii din două motive: pentru a se reculege şi pentru a sta depărta de conducătorii religioşi ai evreilor care-i doreau moartea. Ura acestora faţă de Iisus a crescut în mod vizibil pentru minunile pe care El le săvârşise în ultimul timp (printre care vindecarea orbului din naştere), dar şi pentru mustrările adresate lor de Iisus. De aceea, duşmanii lui Hristos căutau motive să-l prindă şi să-l omoare.

Surorile lui Lazăr l-au chemat pe Iisus

Hristos se afla, aşadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ţinut pustiu; acolo Ioan botezase zeci de localnici. În acea localitate Iisus a primit mesaje de la cele două surori ale lui Lazăr- Marta şi Maria. Ele îl rugau  să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. În Evanghelii nu se menţionează ce boală avea Lazăr, dar se spunea că suferea de o boală fără leac şi că va muri în curând. După aflarea veştii, Iisus a mai rămas încă două zile în locul unde se afla. Apoi, a pornit spre Betania însoţit de ucenici şi a ajuns acolo după patru zile de la înmormântarea lui Lazăr.

În casa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, era mare tristeţe, iar prietenii erau alături de ele şi le consolau.

La marginea satului, Iisus a întâlnit-o pe Marta, care  i-a  spus îndurerată: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“.

„Eu sunt învierea şi viaţa”

Atunci, Hristos i-a răspuns: „Eu sunt învierea şi viaţa!“Evangheliştii interpretează mesajul lui Iisus astfel: adică El este Cel care a adus la viaţă toate, dar şi Cel care are putere să biruiască moartea; ca dovadă că, peste câteva zile, şi-a biruit propria moarte.

Iisus a întâlnit-o şi pe Maria, cealaltă soră a lui Lazăr, venită în sat,  în grabă,  pentru că auzise că Învăţătorul a sosit. Când a văzut durerea celor două surori şi a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat şi, în faţa mormântului lui Lazăr a plâns. Evangheliştii descriu starea de spirit a Mântuitotului, dezamăgit de întâlnirea cu moartea lui Lazăr, de faptul că omul creat să fie veşnic era cuprins de putreziciune şi descompunere. Iisus acerut să fie îndepărtată  piatra de la uşa mormântului. Marta s-a împotrivit, spunând că trupul  fratelui său miroase urât, adică Lazăr intrase în putrefacţie. Hristos a îndemnat-o să aibă credinţă, apoi i-a mulţumit Tatălui ceresc pentru minunea ce avea să se întâmple. După mesajul adresat tatălui ceresc, Hristos l-a strigat pe Lazăr să iasă afară. Spre uimirea tuturor, acesta a ieşit din mormânt, aşa cum a fost îngropat: înfăşurat în giulgiu şi cu mahrama pe faţă.

Martorii acelui eveniment s-au bucurat, au fost cuprinşi de uimire şi s-au cutremurat... Unii dintre ei au crezut în Hristos, alţii însă, care au auzit de minunea învierii lui Lazăr, L-au pârât pe Iisus la   farisei. Atunci, după minunea învierii lui Lazăr, s-a întrunit sinedriul ( tribunalul suprem al evreilor) care a hotărât uciderea lui Iisus şi a lui Lazăr cel înviat.

Lazăr cel înviat, episcop al Ciprului

După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creştinilor şi a fost omorât arhidiaconului Ştefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. „El era căutat pentru a fi omorât, deoarece reprezenta dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu”. Când apostolii Pavel şi Barnaba, aflaţi în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo şi l-au hirotonit episcop al Ciprului.

Tradiţia spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în faţa ochilor imaginea iadului, după cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată. El a fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuţă.

Prin anul 890, împăratul Leon Înţeleptul, care-l preţuia pe Sfântul Lazăr, a mutat moaştele acestuia la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaşte, a oferit bani şi meşteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr“, care se vede şi astăzi.

În 1204, când cruciaţii au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, şi moaştele lui Lazăr. Sfintele odoare au fost purtate prin mai multe localităţi, iar o vreme nu s-a mai ştiut de urma lor. Abia în anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr“ din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaştele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de-a patra zi, prietenul lui Hristos“.

În sâmbăta Sfântului Lazăr, Biserica a acordat dezlegare la ulei şi vin. De asemenea, în această zi se face pomenire pentru cei morţi şi se împart pachete cu mâncare de post, colivă şi mai ales plăcinte cu mere.

Tradiţia spune că se face parastasul lui Lazăr, iar gospodinele împart bucatele preferate de persoana decedată în familia sa.

În această sâmbătă, în mediul rural există obiceiul ca fetele mici să colinde şi să poarte pe cap cununi de flori şi ramuri de salcie. Ele cântă despre moartea nefericitului Lazăr şi despre învierea lui şi colindă la casele gospodarilor. Una dintre fete se numeşte Lăzăriţa şi se îmbracî în mireasă. Fetele primesc de la gospodarii pe care i-a colindat ouă albe pe care le vopsesc în sâmbăta Paştelui.    

În aceeaşi zi se sărbătoresc şi Moşii de Florii; de asemenea, se obişnuieşte să se dea de pomană plăcinte, în amintirea unui copil, care purta tot numele de Lazăr, şi care ar fi murit de pofta plăcintelor, pentru că mama lui nu i-a făcut plăcinte. El a plecat de acasă cu oile, s-a urcat într-un pom să adune frunze pentru oile lui, a căzut din pom şi a murit.  

În sâmbata din ajunul Floriilor există obiceiul „Cântecele de Paşti“. În aceste cântece se povesteşte despre moartea şi învierea lui.