INTERVIU Mircea Lucescu: «Nu ştiu cum e să ai o lună de vacanţă»

Ajuns la aproape 68 de ani, Mircea Lucescu este o enciclopedie de fotbal. „Il Luce" a dezvăluit în exclusivitate pentru Click! motivele pentru care a ales să continue munca de peste zece ani la Doneţk, argumentele care-l determină să nu părăsească fenomenul la vârsta la care alţi tehnicieni stau în liniştea căminului lor şi privesc detaşaţi meciurile, dar şi ce planuri are pentru viitorul apropiat.

Click!: De ce aţi ales să rămâneţi la Şahtior?

Mircea Lucescu: Provocarea cea mai mare este aici. Să reuşesc cu aceeaşi echipă să mă menţin sus. E greu de presupus că poţi imediat face performanţă în altă parte. Depinde de echipa la care te-ai fi putut duce. Eu prefer liniştea. Nu mai am vârsta la care să-mi placă să fiu în prim-plan, să stârnesc opinia publică.

Au existat discuţii cu alte echipe?

Da, foarte multe, dar în general opinia publică începe să creeze valuri, iar eu nu am vrut să intru în acest joc şi am vrut să dau continuitate contractului. Doneţkul îmi oferă mult. În orice oraş mare al Europei pierd minimum trei ore prin trafic. Eu nu am chef să mai fac asta. Dacă aveam 40 de ani, poate mă angajam la altceva.

După Şahtior o să mai urmeze ceva?

Depinde cum voi fi la finalul contractului, cum voi arăta în momentul în care decid dacă este cazul să mă retrag. Că o pot face în orice moment.

Vă deranjează faptul că stârniţi invidii?

Prefer să fiu invidiat decât compătimit. E omenesc să se bucure unii când nu îmi e bine. În general cei nemulţumiţi sunt şi invidioşi. La mine fericirea se rezumă să fiu mulţumit profesional, să văd zâmbete la oamenii cu care lucrez, să văd că jucătorii în care am investit cresc. Cel mai nefericit sunt când pierd un meci. Poate aş fi mai fericit să fiu cu ai mei, cu Răzvan, cu nepoţii, cu toată familia. Dar asta ar fi o altă stare de fericire.

Când aţi venit la Doneţk credeaţi că veţi sta atât?

Nu mă gândeam să stau 10 ani. De aproape trei ani preşedintele mă chema aici. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge atât de departe în Europa, credeam că limita e Istanbulul. Dar mi-a plăcut ce am văzut. M-am gândit doar la posibilitatea de a construi o echipă competitivă. Atunci exista posibilitate de creştere, de aceea m-a interesat proiectul preşedintelui. A demonstrat asta construind complexul de pregătire, apoi cu stadionul. El a şi luat-o înaintea echipei cu stadionul, că era peste nivelul la care se afla formaţia atunci. Toate astea au constituit un stimulent important pentru mine şi pentru jucători.

V-aţi vedea investitor?

Nu am făcut niciodată bani din afaceri. Nu aş vrea să devin investitor. Eu sunt bun ca antrenor şi altceva nu m-ar tenta.

Cât de greu este să lucraţi cu sud-americani?

E greu, au altă cultură, distanţa este mare faţă de casa lor, dar eu le-am permis ca în jurul lor să aibă familia, prietenii. Ei trăiesc ca într-o colonie, sunt foarte mulţi, vin, pleacă. Nu s-au izolat de grup, deşi am vreo 8-9 la echipă, s-au integrat perfect. Nu au existat cazuri de confruntare între brazilieni şi ceilalţi, aşa cum au fost la alte echipe..

De ce nu au mai ajuns români la Şahtior?

Nu s-au mai ridicat la nivelul Şahtiorului. Şi cei care erau, nu au ţinut pasul, în afară de Raţ. Putea fi şi Marica dacă nu şi-ar fi dorit atât de mult să joace în altă parte. Nu au mai fost echipe româneşti extrem de puternice de la care să luăm fotbalişti.

V-a părut bine că Răzvan a plecat din România?

Fericit n-am fost, dar am fost mulţumit că s-a dus undeva unde îşi poate face meseria fără să fie deranjat. E foarte bine în Qatar, are satisfacţii.

Aţi fost tentat de Orient?

Nu, niciodată. După ce am fost în Italia, ar fi fost dificil să mă duc în zona arabă. Acolo e pentru antrenorii tineri, la început de drum, să escaladeze... Acolo îţi formezi caracterul pentru că lucrezi în condiţii foarte grele. Apoi trebuie să treci la alt nivel de performanţă, nu să stai.

V-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi în altă ţară?

Nu, niciodată. Mi-a plăcut peste tot pe unde am avut succes, dar nu mi-a trecut prin cap să-mi doresc altceva. Plus că pe unde am fost, am fost cu treabă, nu am avut timp să mă bucur pe deplin de locurile respective. Aşa a fost viaţa mea. Eu nu ştiu de exemplu cum e să ai o lună de vacanţă, n-am avut niciodată! Nu am avut timp de relaxare. Nu am avut perioadă de pauză. Nu ştiu câţi antrenori sunt ca mine.

Explică relaţia lui cu Rinat Ahmetov

“La baza discuţiilor noastre stă iubirea pentru fotbal. El este pasionat, după atâţia ani a şi început să înţeleagă foarte bine fenomenul. Eu apreciez foarte mult funcţia de conducător. La lucruri specifice fotbalului este mai greu pentru un conducător, dar el poate face aprecieri pertinente asupra oamenilor. Eu ascult mereu părerea preşedintelui. Capacitatea de a asculta este la el de importantă ca si respectul sau încrederea. Este foarte important să ştii să asculţi”.