Fotbal, sânge şi război. "Delije", cei mai feroce huligani
Exemplul lor a fost luat din Anglia. Au devenit cei mai de temut hooligans din Europa. Cu legături strânse cu Arkan şi crimele paramilitare, fanii sârbi ai celor de la Steaua Roşie sunt singurii a căror ură s-a extins dincolo de conflicte naţionale.
Aceasta este povestea lui Dave Fowler, reporter la cotidianul britanic "The Observer". Acesta a făcut o incursiune în lumea huliganilor sârbi, discutând de aproape cu liderii acestora de la Belgrad.
De fiecare dată când Steaua Roşie se întâlneşte cu rivalii de la Partizan Belgrad, atmosfera e una plină de ură şi agresivitate. Rivalitatea e una teribilă, dar nu singulară în fotbalul mondial. În după-amiaza zilei de 22 martie 1992, Partizan a vizitat Steaua Roşie într-un derby de rutină, în faţa a 60.000 de spectatori. Ceva ciudat s-a petrecut.
Înainte de joc, în timp ce fanii îşi croiau drum spre stadion, au izbucnit mai mult lupte sporadice. În interiorul arenei, fanii celor de la Steaua Roşie s-au înghesuit la Peluza Nord, începând să-şi irite rivalii cu apelativele: "poponarii, turcii, musulmanii, ciori şi comunişti". Nimic anormal până aici. Cu siguranţă, după meci, ceva mai mult de atât se dorea cu ardoare între găştile de huligani ale celor două echipe.
Când, deodată, scandările s-au întrerupt. Publicul a urmărit cum un grup paramilitar ("Tigrii"), îmbrăcaţi în uniformă, au luat poziţie la peluza nord. Erau 20 la număr, fiecare ţinând semne rutiere care anunţau: "mai sunt 30 de kilometri până la Vukovar". Fiecare semn avea o valoare descrescătoare care anunţa finalul: "bine aţi venit la Vukovar" (celebrul oraş croat care a căzut pe mâna armatei sârbe). De undeva din înaltul peluzei, Arkan, celebrul comandant-şef al "Tigrilor" şi directorul asociaţiei suporterilor Stelei Roşii, s-a arătat pentru a primi aplauzele unui întreg stadion. Toţi suporteri, chiar şi cei rivali, se uniseră în ură împotriva duşmanilor croaţi.
Meciul a continuat, dar ceea ce avusese loc nu era în legătură cu sportul ci mai degrabă cu naţionalismul aprig şi cu ce însemna să fii suporter într-o ţară aflată în război.
Serbia s-a îndreptat uşor către o democraţie vestică, dar derby-ul belgrădean din 1992 a rămas în istorie ca o sărbătoare a puterii huliganice sârbeşti şi a momentului în care găştile au preluat controlul fotbalului. Acesta a fost momentul în care, răboiul intern din fosta Iugoslavie i-a făcut pe sârbi cei mai de temut hooligans din istoria fotbalului.
"Rezultatul acelui meci nu a contat niciodată", a comentat Igor Todorovici, comentator de fotbal din Serbia. "A fost remarcabil cum suporterii a două echipe rivale, care se urăsc pasional, s-au unit pentru a scanda împreună la unison. Nu au mai făcut aşa ceva niciodată şi nu cred că o s-o mai facă vreodată. Jocul s-a terminat fără gol, ceva surprinzător. Jucătorii de-abia au reuşit să se concentreze. Majoritatea fotbaliştilor de la Steaua Roşie erau cu ochii pe Arkan să vadă ce face în tribună. Eram uniţi prin naţionalism şi ură împotriva croaţilor."
Astăzi, huliganii din Belgrad poate nu sunt la fel de puternici ca în vremurile războiului din Balcani, dar rămân printre cei mai violenţi şi rasişti din fotbalul mondial. De multe ori violenţele din Belgrad nu se compară cu etalonul englez, sau cu ce se mai găseşte în blocul estic. Violenţa e transpusă şi la handbal sau baschet acolo unde Steaua şi Partizan au echipe.
Surprinzător, a mai existat un moment scurt în care huliganii belgrădeni s-au unit, în 2001, în distrugerea unei manifestaţii a homosexualilor. De altfel, a fost singura încercare a gay-lor de a face un marş.
Citeşte, în zilele următoare, despre celebrul conflict din 2003 din finala Cupei Serbiei dintre Steaua Roşie şi Sartid Smederevo.
