Munca românilor, acum un secol și în prezent

Bunicii noștri au făcut din muncă un al doilea stâlp de rezistență a vieților lor. Câmpul trebuia arate într-o anumită perioadă de timp și semănat, cu exactitate, în alta. Urmau zile însorite, dar și ploioase, pe care aceiași bunici le urmăreau îndeaproape, fiindcă fără apă și căldură la vreme potrivită recolta era compromisă.

Părinții noștri au trecut la munca în uzine sau în laboratoare, semn că lucrurile se mai schimbaseră. Se sculau tot dimineața devreme și vreme de opt spre zece ceasuri din zi străbăteau orașul în lung și în lat pentru a se întâlni cu colectivul din care soarta sau timpurile îi aleseseră să facă parte pentru a-și câștiga pâinea de fiecare zi.

A venit și rândul nostru. Nu înainte de a fi trecut prin frecușul unor îndemnuri pe care cei mai mulți dintre noi nici măcar nu le băgam înseamă, dar pe care nu le-am uitat nici după 30 de ani de la încheierea studiilor școlare: „Fără carte, băiete, nu vei avea parte nici de un loc de muncă aparte, nici de o viață pe care să ți-o construiești după puterea ta. Te vor conduce mereu alții, cum s-a întâmplat cu toți ai noștri!”. Dar vremurile ne-au luat-o iar înainte și ne-am trezit că locurile de muncă nu mai sunt pentru cei din jur la fel de importante cum erau pentru bunicii noștri.

Ați observat, a dispărut până și sintagma „meseria e brățară de aur”?! Nu mai e la modă azi! Și o dată cu meseria au fugit și cizmarii, și croitorii, și ceasornicarii, până și zidarii. Un timp au lucrat prin străinătate, semn că nu venise încă vremea schimbării paginii istoriei în propria noastră casă. Așa că, în timp ce la noi lucrurile încă nu se aranjaseră, undeva, în lumea asta largă, cineva continua încă să aprecieze munca. Munca făcută cu sfințenie, învățată de la cei de dinaintea noastră sau pur și simplu de la șeful de echipă.

Când ne-am întors de peste mări și țări, am constatat că pruncii noștri nu mai erau deloc micuții pe care-i lăsasem acasă, în grija bunicilor. „Fugiseră” de acasă, fiindcă le venise și lor sorocul. Al meu mă anunțase cu o săptămână înainte că-și găsise de muncă și că, în sfârșit, intrase în rând cu lumea. Avea să fie casier la magazinul ultramodern din colțul străzii. Nu mi-am putut stăpâni dorința de a-l privi, așa că m-am dus la magazin îmbrăcat ca pentru Operă. Prima dată nici nu l-am recunoscut. Era el și totuși nu mai era el, nu mai era același copil de altădată. Devenise bărbatul de mâine. Cu însemnele vestimentare ale noii companii la vedere, mi-a scanat cu grijă toate produsele pe care le pusesem pe banda din fața sa. La final mi-a urat ușor grav „Să aveți o zi bună!”, adăugând un emoționant „tată”. Niciodată nu am mai fost la fel de mândru ca în ziua aceea! Oare tatăl meu s-o fi simțit la fel de mândru de mine în prima mea zi de muncă? Dar bunicul, bunicul ce i-o fi zis celui dintâi născut al său, cu aceeași ocazie? Nu știu, dar știu că m-am întors, i-am strâns mâna fiului meu și i-am urat ca-n prima lui zi de viață: „Să trăiești ca nimeni altul!”.

De acum știu că copilul meu va ști să prețuiască munca. Așa cum au făcut, fiecare la rândul său, și bunicul, și tatăl meu, și eu însumi, și cum, sunt sigur de acum, o va face și fiul fiului meu.