REPORTAJ Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii printre copiii cu autism
Temperatura scăzuse pentru prima dată, ziua, sub 10 grade. Aerul răcoros de început de noiembrie îmi brăzdau obrajii. Aveau nevoie. Erau prea îmbujoraţi de la o serie de excerciţii de recuperare şi de la graba de a nu întârzia la întâlnirea cu cei mici. Mă programasem la o vizită cu „o altă lume".
„O casă albă, cu etaj, cum veniţi de la staţia de metrou Tineretului, prima la dreapta si apoi prima la stânga şi iar la stânga. Şi daţi de noi, pe strada Diditel, nr. 11", îmi spusese printr-un email „o voce" hotărâtă. Iar paşii mei au urmat întocmai nu doar traseul, ci şi tonul.
Astfel pe 11.11, ora 11 si un pic (îmi place să cred ca a fost şi 11 minute), am intrat într-o altă lume ce a coincis cu un mic sfârşit al unei părţi din mine. Lumea copiilor de care se ocupă AITA (Asociaţia pentru Intervenţie Terapeutică în Autism).
Aerul cald, oameni zâmbitori şi deschişi, o mulţime de jucării, unele aranjate frumos în etajere, altele aruncate ca după o joacă zdravănă mi-au amintit de toate grădiniţele pe unde am călcat, profesând într-un fel sau altul. Nicio deosebire. Magia, inocenţa pluteau în aer.
Autismul nu se ia!!!
„Nu ştiu cât de mult ştiţi despre autism şi despre copiii care au autism”, m-a pus în gardă Mihai Martinescu (Project Manager AITA), de la primele cuvinte schimbate, trezindu-mă un pic la realitate.
„Mulţi au avut un şoc, mai mic sau mai mare, la întâlnirea cu copiii noştri. E greu pentru un părinte să vadă că al său copil nu spune mama, nu o ia de mână.... Un copil cu autism nu se remarcă prin faptul că nu ştie culorile sau pentru că nu spune poezii. El se remarcă prin faptul că stă singur şi nu e atras de copii sau de jucării. Ţipă, muşcă, nu vorbeşte, nu răspunde la cerinţe”, mă pregăteşte pentru o altă faţă a lumii pe care sunt gata să o aflu mai bine, Daniela Martinescu, psiholog şi totodată preşedintele AITA.
Asociaţia pe care cei doi o conduc a demarat o campanie de conştientizare despre aceşti micuţi cu autism. Despre ce înseamnă autism şi cum se poate remedia. „Ceea ce vrem noi să facem, să spunem şi să transmitem tuturor este că un copil cu autism are nevoie de terapie pentru ca autismul să nu transforme viaţa lui şi a familiei lui într-o tragedie. Învăţând prin terapie să comunice şi să se joace, să se poarte adecvat, copilul cu autism are şanse să devină independent în mediul în care trăieşte. Autismul nu se ia şi nu se tratează 100%, dar se poate îndrepta dacă părinţii apelează la specialişti şi dacă respectă un anumit program.
Am avut mirarea să întâlnim oameni cu carte, directori de grădiniţe care au refuzat copiii aceştia de teamă să nu ia şi alţi copii autism. Haideţi să spunem tuturor că autismul nu se transmite!”, adaugă Daniela Martinescu, apăsând pe fiecare cuvânt al ultimei propoziţii. Cuvintele lor, ochii lor, un pumn strâns, mişcat ferm în aer îmi smulg o promisiune tacită.
O fărâmă de bomboană = un răspuns corect
Venisem cu lecţiile deja făcute. Ştiam de autism. Involuntar. Dănuţ, unul dintre cei ma frumoşi copii pe care i-am întâlnit, în vârstă de 5 ani, şi mama lui, Oana, o bună prietenă de-a mea, mă pusese la punct cu ce aveam să descopăr în „vila albă cu etaj de la Tineretului”.
Urc la etaj unde sunt clasele. Fiecare copil are clasa lui şi educatorul lui. „Clasele le mai schimbă ca să se înveţe şi cu alte spaţii”, mă lămureşte Dana. Sunt vitează. Sunt pregătită să mă întâlnesc cu nişte „copiii mai speciali” (aici, ei îmi dau voie să folosesc acest comparativ). Uşa se deschide larg şi în faţa ochilor îmi apare o fetiţă şatenă şi jucăuşă, care se repede să mă îmbrăţişeze. Picioarele mi se-nmoaie. Învaţă repede cum mă cheamă. Nu-mi rosteşte numele, însă mă arată cu degetul dacă o întrebi de mine. Uneori chiar „rupe” şi câteva cuvinte. Iar, în rest, îi place să taie, să lipească, să deseneze. „A făcut progrese foarte mari în ultimele luni”, îmi spune Daniela.
În timp ce ne jucăm cu balonul, din clasa vecină se aude: „Bravo! A făcut pipi la oliţă! Bravo!”. E vorba despre un băieţel de nici 3 ani tare energic. Sare în braţe la mine de cum mă vede. Ne jucăm cu maşina „vrum-vrum”, cu cercul, facem formaţie cu instrumentele din dotare: nişte tamburine, un fluier, un minipian... Cooperează!
Fiecare are jetoane cu fotografii prin care comunică: oliţa, jucării de tot felul, animale si multe altele. Sunt cerinţele lor. Aleg ce vor să facă în acea oră împreună cu educatoarea. Pentru fiecare răspuns corect la oră, primesc o fărâmă de bomboană.
O cavalcadă de emoţii mă furnică pe şira spinării. “Nu ne dorim să avem savanţi autişti, mai degrabă ne dorim copii care prin terapie să arate şi să se poarte din ce în ce mai puţin autist”, spune Daniela Martinescu.
Îmi dau seama că multe dintre simptomele enumerate mai sus au fost „vindecate” parţial. La AITA, copiii se joacă cu tine şi răspund la cerinţe. Un pas important a fost făcut! Alţi paşi aşteaptă răbdători în spatele uşilor albe din clasele mici de pe strada Diditel. Un simplu gest, îi poate ajuta ca în viitor să alerge liberi. Vizitaţi-i!
La „grădiniţa” specială AITA (i se spune Centru, dar mie mi îmi place mai mult grădiniţă) sunt 14 copii, împărţiţi în grupe de dimineaţă şi după-amiază, de care se ocupă 8 terapeuţi, doi logopezi şi psihologi.
