REPORTAJ Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii printre copiii cu autism

Temperatura scăzuse pentru prima dată, ziua, sub 10 grade. Aerul răcoros de început de noiembrie îmi brăzdau obrajii. Aveau nevoie. Erau prea îmbujoraţi de la o serie de excerciţii de recuperare şi de la graba de a nu întârzia la întâlnirea cu cei mici. Mă programasem la o vizită cu „o altă lume".

„O casă albă, cu etaj, cum veniţi de la staţia de metrou
Tineretului, prima la dreapta si apoi prima la stânga şi iar la stânga.
Şi daţi de noi, pe strada Diditel, nr. 11", îmi spusese printr-un email
„o voce" hotărâtă. Iar paşii mei au urmat întocmai nu doar traseul, ci
şi tonul.

Astfel
pe 11.11, ora 11 si un pic (îmi place să cred ca a fost şi 11 minute),
am intrat într-o altă lume ce a coincis cu un mic sfârşit al unei părţi
din mine. Lumea copiilor de care se ocupă AITA (Asociaţia pentru Intervenţie Terapeutică în Autism).

Aerul
cald, oameni zâmbitori şi deschişi, o mulţime de jucării, unele
aranjate frumos în etajere, altele aruncate ca după o joacă zdravănă
mi-au amintit de toate grădiniţele pe unde am călcat, profesând într-un
fel sau altul.  Nicio deosebire. Magia, inocenţa pluteau în aer.

Autismul nu se ia!!!

„Nu ştiu cât de mult ştiţi despre autism şi despre
copiii care au autism”, m-a pus în gardă Mihai Martinescu (Project
Manager AITA), de la primele cuvinte schimbate, trezindu-mă un pic la
realitate.

„Mulţi au avut un şoc, mai mic sau mai mare, la
întâlnirea cu copiii noştri. E greu pentru un părinte să vadă că al său
copil nu spune mama, nu o ia de mână.... Un copil cu autism nu se
remarcă prin faptul că nu ştie culorile sau pentru că nu spune poezii.
El se remarcă prin faptul că stă singur şi nu e atras de copii sau de
jucării. Ţipă, muşcă, nu vorbeşte, nu răspunde la cerinţe”, mă
pregăteşte pentru o altă faţă a lumii pe care sunt gata să o aflu mai
bine, Daniela Martinescu, psiholog şi totodată preşedintele AITA.

CLIIMA20111119_0018_1.jpg

Autismul este printre noi si nu poate fi ignorat

Asociaţia pe care cei doi o conduc a demarat o
campanie de conştientizare despre aceşti micuţi cu autism. Despre ce
înseamnă autism şi cum se poate remedia. „Ceea ce vrem noi să facem, să
spunem şi să transmitem tuturor este că un copil cu autism are nevoie
de terapie pentru ca autismul să nu transforme viaţa lui şi a familiei
lui într-o tragedie. Învăţând prin terapie să comunice şi să se joace,
să se poarte adecvat, copilul cu autism are şanse să devină independent
în mediul în care trăieşte. Autismul
nu se ia şi nu se tratează 100%, dar se poate îndrepta dacă părinţii
apelează la specialişti şi dacă respectă un anumit program.

Am avut mirarea să întâlnim oameni cu carte,
directori de grădiniţe care au refuzat copiii aceştia de teamă să nu ia
şi alţi copii autism. Haideţi să spunem tuturor că autismul nu se
transmite!”, adaugă Daniela Martinescu, apăsând pe fiecare cuvânt al
ultimei propoziţii. Cuvintele lor, ochii lor, un pumn strâns, mişcat
ferm în aer îmi smulg o promisiune tacită.

O fărâmă de bomboană = un răspuns corect

 Venisem
cu lecţiile deja făcute. Ştiam de autism. Involuntar. Dănuţ, unul
dintre cei ma frumoşi copii pe care i-am întâlnit, în vârstă de 5 ani,
şi mama lui, Oana, o bună prietenă de-a mea, mă pusese la punct cu ce
aveam să descopăr în „vila albă cu etaj de la Tineretului”.

 Urc
la etaj unde sunt clasele. Fiecare copil are clasa lui şi educatorul
lui. „Clasele le mai schimbă ca să se înveţe şi cu alte spaţii”, mă
lămureşte Dana. Sunt vitează. Sunt pregătită să mă întâlnesc cu nişte
„copiii mai speciali” (aici, ei îmi dau voie să folosesc acest
comparativ). Uşa se deschide larg şi în faţa ochilor îmi apare o fetiţă
şatenă şi jucăuşă, care se repede să mă îmbrăţişeze. Picioarele mi
se-nmoaie. Învaţă repede cum mă cheamă. Nu-mi rosteşte numele, însă mă
arată cu degetul dacă o întrebi de mine. Uneori chiar „rupe” şi câteva
cuvinte. Iar, în rest, îi place să taie, să lipească, să deseneze. „A
făcut progrese foarte mari în ultimele luni”, îmi spune Daniela.

În
timp ce ne jucăm cu balonul, din clasa vecină se aude: „Bravo! A făcut
pipi la oliţă! Bravo!”. E vorba despre un băieţel de nici 3 ani tare
energic. Sare în braţe la mine de cum mă vede. Ne jucăm cu maşina
„vrum-vrum”, cu cercul, facem formaţie cu instrumentele din dotare:
nişte tamburine, un fluier, un minipian... Cooperează!

CLIIMA20111119_0017_1.jpg

Autismul este printre noi si nu poate fi ignorat

Fiecare
are jetoane cu fotografii prin care comunică: oliţa, jucării de tot
felul, animale si multe altele. Sunt cerinţele lor. Aleg ce vor să facă
în acea oră împreună cu educatoarea. Pentru fiecare răspuns corect la
oră, primesc o fărâmă de bomboană.

O
cavalcadă de emoţii mă furnică pe şira spinării. “Nu ne dorim să avem
savanţi autişti, mai degrabă ne dorim copii care prin terapie să arate
şi să se poarte din ce în ce mai puţin autist”, spune Daniela
Martinescu.

Îmi
dau seama că multe dintre simptomele enumerate mai sus au fost
„vindecate” parţial. La AITA, copiii se joacă cu tine şi răspund la
cerinţe. Un pas important a fost făcut! Alţi paşi aşteaptă răbdători în
spatele uşilor albe din clasele mici de pe strada Diditel. Un simplu
gest, îi poate ajuta ca în viitor să alerge liberi. Vizitaţi-i!

La „grădiniţa” specială AITA (i se spune Centru, dar mie mi îmi place mai mult grădiniţă)  sunt 14 copii, împărţiţi în grupe de dimineaţă şi după-amiază, de care se ocupă 8 terapeuţi, doi logopezi şi psihologi.

loading...
Loading...