100 de ani de la moartea primei regine a României, Elisabeta

carmensylvaregina1.jpg

Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
Citeste tot despre: 

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843 – 1916), pe scurt Elisabeta - soția regelui Carol I - cel care a avut cea mai lungă domnie din întreaga noastră istorie (48 de ani), s-a stins din viață în dimineața zilei de 18 februarie 1916. Și atunci, și acum, coincidența face să fie vorba despre o zi de joi. A fost născută și pregătită încă de mică să devină regină.

Soarta a vrut însă să nu-și găsească nici un soț princiar până la 26 de ani, când era socotită déjà o ”partidă târzie”. A acceptat însă să devină soția celui mai tânăr principe din Europa momentului, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Carol I al României, trimis să guverneze peste un colț uitat al Europei. Un colț căruia aveau să-i rescrie împreună istoria.

 

”Mă duc la Carl…mă duc să-l regăsesc pe Carl!”

Presa vremii anunța ultimele cuvinte impresionante ale reginei-mamă. Sau regina văduvă cum o mai numea aceeași presă a vremii, întrucât soțul ei, Carol I, murise cu doi ani mai devreme. Imițial, Elisabeta, care va intra în istorie și prin pseudonimul literar Carmen Sylva (Cântecul pădurii), se retrăsese după moartea lui Carol și urcarea pe tron a regelui Ferdinand, la Curtea de Argeș, acolo unde-și dormea somnul de veci partenerul ei de viață. Revenise însă la București, la finele lui 1915 pentru a suporta o intervenție chirurgicală la ochi, o nenorocită de cataractă dându-i de multe ori bătăi de cap mai ales în ultimii ani.

carol_1.jpg

Regele Carol și Regina Elisabeta

 

Operația reușise, dar cu câteva zile înainte de întoarcerea la Curtea de Argeș, regina mamă a răcit. Medicul ei curant, Ion Mamulea (cel care-l asistase și pe Carol I), a decis să nu-i permită călătoria și i-a cerut să rămână în Palatul Regal. În câteva zile însă boala i s-a agravat, i s-au aprins ambii plămâni și deznodământul a fost de neevitat. Se spune că însăși regina nu și-ar mai fi dorit să lupte pentru viață pentru a se reîntâlni cu cei dragi ei, soțul ei, Carol, și micuța Maria, singura fiică pe care primul cuplu regal al românilor a pierdut-o la nici patru ani, din cauza scarlatinei. Era, de altfel, cunoscută printre cei apropiați decizia ei de a trăi, după moartea soțului, în camere neîncălzite, indiferent de anotimp, și cât mai retrasă din lume.

Regina Elisabeta, s-a spus și s-a scris în epocă, a murit în aer de sfințenie. Presa vremii, și nu erau deloc puțin ziarele românilor la 1916 – ”Adeverul”, ”Universul”, ”Dimineața”, ”Acțiunea”, ”Epoca”, ”Drapelul”, ”Minerva”, ca să le reamintim pe cele mai importante, scria că ”Elisabeta a fost o creștină romantic, ce s-a stins în mireasmă de sfințenie” (”Universul” din 23 februarie 1916). Afirmația nu poate fi gratuită în condițiile în care Regina Elisabetă, nemțoaică de origine, fusese botezată în cultul creștin evanghelic. De altfel, în ziua înmormântării sale se vor celebra servicii funerare atât în rit evanghelic, cât și în cel ortodox, ultimul atât la București, cât și la Curtea de Argeș, unde trupul neînsuflețit al reginei a fost înhumat alături de soțui ei și de o casetă ce păstra osemintele fetei lor.

carmen-sylva1.jpg

Carmen Sylva
În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Astfel, a fost supranumită Regina Mamă

 

”Pentru mine nu există nici dușmani, nici străini, ci numai suflete”

Cu mai bine de un deceniu înaintea morții sale, Elisabeta pronunțase un discurs aparte, cu un aer ușor straniu pentru contemporani. Iată un scurt fragment din acesta: ”Puține persoane s-au bucurat ca mine ajungând la vârsta de șaizeci de ani. Încă de când eram de douăzeci de ani, mă gândeam la acel moment, care îmi apărea ca portul unde voi găsi în sfârșit odihnă și pace…Zilele ce-mi rămân de trăit se vor strecura încet în așteptarea ceasului când se va deschide pentru mine ușa cerească prin care s-au dus toate ființele pe care le-am iubit. De acolo îmi vine chiar de pe acum o atât de mare strălucire încât întâmplările din această lume nu mă mai pot neliniști”.

Și tot ea continua: ”Pentru mine nu există nici dușmani, nici străini, ci numai suflete”, adăugând că tot ”ce doresc până în ceasul binecuvântat când într-o lumină strălucitoare mă voi vedea încurajată de toți aceia care mă așteaptă, când cuvintele nu vor mai fi deslușite pentru mine și când desfăcută de orice legătură pământească, voi privi fără nici un văl veșnicia fericirii”.  

 

Dispariția ei a marcat întreaga societate românească

Ultima noapte a reginei Elisabeta a fost una marcată puternic de manifestările bolii care avea s-o răpună. Cei trei medici care se îngrijeau de câteva zile de starea ei de sănătate, Ion Mamulea, Constantin Cantacuzino și Cristu Buichiu, dăduseră deja publicității un buletin medical în care descriau situația gravă în care se afla regina și-și exprimau profunda îngrijorare privind puterea suveranei de a câștiga încă o dată bătălia cu moartea. Era vegheată de regele Ferdinand, de soția acestuia, Maria, dar și de principii Carol și Nicolae. Respira greu, motiv pentru care s-a apelat la uzul baloanelor cu oxigen, cum era practica în epocă.

Dar, în jurul orei două noaptea, Regina Mamă a avut o nouă criză. A depășit-o cu greu. Conștientă de apropierea sfârșitului a încercat să-și ia rămas bun de la cei apropiați, fără a se mai putea folosi, pare-se, de cuvinte. Dimineața, în jurul orei 8.30, o nouă criză i-a fost fatală. Presa vremii n-a fost la unison în publicare orei fatidice: unii au mers pe 8.30, așa cum dealtfel s-a publicat în actul oficial de deces apărut în Monitorul Oficial, alții au dat credit variantelor de 8.25 sau 8.35. Există chiar și o relatare care vorbește despre 8.15.

carmen-sylva2.jpg

Carmen Sylva
Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și i-a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

 

Deși era o zi mohorâtă, în fața Palatului Regal se strânsese deja mulțimea care dorea să-și ia rămas bun. Ploaia va continua de altfel să cadă și pe parcursul zilelor de vineri și de sâmbătă, când trupul neînsuflețit al reginei, îmbrăcat din dorința suveranei într-o rochie albă, din pânză românească, a fost expus pentru a  i se aduce cel din urmă omagiu.Iar în ziua înmormântării, presa vorbea despre ”o dimineață mohorâtă, o zare încărcată și nori posomorâți”.

Dispariția ei a marcat întreaga societate românească, una deloc deprinsă cu monarhia cu nici 50 de ani mai devreme, Nicolae Iorga, unul dintre cei mai cunoscuți istorici români ai secolului trecut, nota în ziarul ”Universul”  a doua zi după înhumarea reginei următoarele fraze: ”Nu e o îngropare, e o regăsire, e refacerea prin voia dumnezeiască a unei legături sfâșiate o clipă…singura comoară pe care a luat-o cu sine în pământul bătrânei mânăstiri a fost cutiuța ce cuprinde oasele domniței”. Și tot el dezvăluia publicului, peste alte câteva zile, în același ziar, date despre mansarda din Palatul Regal în care Elisabeta preferase să se refugieze după moartea soțului ei, la 27 septembrie 1914. Accesul către cămăruța reginei se făcea într-atât de greu, încât pentru înmormântare au trebuit s-o coboare mai întâi pe brațe, întrucât coșciugul nu a putut fi băgat în mansardă. Iar George Diamandy, un autor azi uitat, dar inclus cândva de George Călinescu în a sa monumentatlă ”Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, scria în aceleași zile, tot în ziarul ”Universul”: ”Regină, dormi în pace. Un popor străin de neamul tău te-a preamărit cum n-a fost alta și preamărindu-te, pe el însuși s-a liniștit”. 

 

Moștenirea Reginei Elisabeta

Regina Elisabeta a lăsat în primul rând o moștenire culturală posterității. Germancă de origine a iubit portul popular românesc cum rar se poate închipui, devenind în timp o veritabilă ambasadoare a costumului național românesc și impunând o tradiție în rândul elitelor feminine în ceea ce privește această modă, preluată și de succesoarea sa, Regina Maria. În timpul Războiului de Independență a României (1877 – 1878), principesa s-a implicat activ în organizarea asistenței medicale pentru răniți. Peste ani, Regina Maria îi va prelua exemplul și va face același lucru pentru răniții români din Primul Război Mondial (1916 – 1919). A fost inițiatoarea unui proiect, poate ușor utopic, acela al înființării unei forme permanente de întrajutorare a orbilor, permițând întemeirea unei colonii a nevăzătorilor în zona zona bucureșteană Vatra Luminoasă. Pasionată de litere, nu doar că a scris cărți și poezii, dar a colabora sau a încercat acest lucru, sub o formă sau altă cu nume mari ale culturii românești din epocă, în frunte cu Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale (care i-a pus câteva piese scrise de ea pe scena Palatul Peleș), Mihai Eminescu (căruia i-a tradus în germană poeziile ”Melancolie” și ”Povestea codrului”și pe care-l invita la Palat în ciuda faptului că acesta nu-l cruța pe suveran în textile sale din ”Timpul”), Nicolae Grigorescu sau George Enescu, pe care-l alinta cu formula ”copilul meu de suflet”.

Acesta din urmă a compus câteva lieduri pe versurile suveranei. A fost și președinte de onoare, până la moarte, a Societății Scriitorilor Români, din delegația breslei prezentă la înmormântare făcând parte și poetul Ion Minulescu. La data sosirii în România, 1869, Elisabeta știa să vorbească, pe lângă germană, desigur, engleză, franceză și italiană, dar nici latina sau greaca vehce nu aveau secrete pentru ea. 9 ani mai târziu nu ezita să-i traducă în germană pe Alecsandri și Eminescu. Și asta în condițiile în care cel din urmă era departe de a fi recunoscut drpet poetul național al românilor.

regele_carol.jpg

Regele Carol Regina Elisabeta
Regele Carol și Regina Elisabeta

 

Fără să vrea, tot ea ne-a lăsat moștenire și cel mai bun răspuns la una din întrebările care stau pe buzele multor contemporani atunci când vine vorba despre alegerea formei de guvernare a statului. Citiți-i frazele de mai jos și veți înțelege câtă dreptate avea:

”De ce ne trebuiesc regii? În aceste vremuri republicane, când pentru regalitate n-avem decât un zâmbet de condescendență, e curios că oamenii nu numai că îngăduie regii, dar parcă îi și doresc. E o manifestare de reținut că la toate începuturile avem nevoie de un conducător, chiar dacă acesta e adeseori înjurat și rău tratat, cum li s-a întâmplat tuturor conducătorilor din lume: totuși, trebuie să fie unul care să aibă curajul să ia asupra-și răspunderea…

Nu există orchestră fără diriginte, nu e fabrică fără stăpân, nu e vapor fără căpitan, nu e armată fără comandant: întotdeauna unul trebuie să conducă și ceilalți trebuie să i se supună de bunăvoie, pentru buna regulă, cum cred ei, în realitate fiindcă el e cel mai priceput…

Avem nevoie de regi, căci ne întoarcem mereu la dânșii și chiar președinții de republică se transformă cu încetul în regi fiindcă resimțim necesitatea unui conducător responsabil”.

 

Expoziție-omagiu la Bibiloteca Națională a României

Cei care doresc să afle mai multe despre viața și epoca Reginei Elisabeta nu trebuie să rateze expoziția ”O regină care veghează – Elisabeta. O regină care visează – Carmen Sylva”, prin care Biblioteca Națională marchează împlinirea unui secol de la moartea suveranei. Sunt expuse zeci de fotografii din cele peste 800 pe care instituția le deține în colecțiile sale speciale. Expoziția, deschisă până la 1 august, include inclusiv cărți semnate în epocă de Elisabeta, dar și o selecție de imagini video, ca cea de mai jos, pusă la dispoziția noastră, cu amabilitate, de specialiștii Bibliotecii Naționale.

Loading...

Citește și

ClickPoftaBuna.ro 0
1
ClickPoftaBuna.ro : 0
ClickPoftaBuna.ro 1