Reporterul Click!: «Am muncit trei ore la un cazan de ţuică»
Aventura mea printre rromii nomazi, experţi în ale căldărăriei, din satul dâmboviţean Bălteni, a început într-o dimineaţă senină de septembrie. Venisem pregătit sufleteşte să intru în pielea făuritorului de cazane de ţuică.
Acum, ce să vă spun? N-am prea avut timp să mă plictisesc, dar de obosit, am obosit nu glumă! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să lovesc uşor de jur împrejur muchea corpului de cazan, deja închegată.
Toată tărăşenia mi-a luat un sfert de oră. A urmat „cosmetizarea" fundului de cazan. Iarăşi lovituri de ciocan cu nemiluita! Pentru că fundul cu pricina era prea mic, a trebuit să apelăm la o variantă de prindere veche.
„Se cheamă coadă de rândunică. Iei marginea fundului de cazan şi o crestezi din loc în loc. Apoi, cu o pană făcută tot din tablă, îndoi marginile crestate: una da, una nu!", îmi explică Moş Ferdinand.
Mă uit atent cum face şi încep să-l imit. Iar mă chinui un sfert de oră. Imediat ce terminăm cozile de rândunică, ne apucăm să montăm fundul. Ne ia încă un sfert de oră. Între timp aflu că respectivul cazan, pe care tocmai l-am isprăvit, are o capacitate de 7 litri.
„Noi nu avem centimetru, aşa că măsurăm cu palma. 7 litri înseamnă şapte pălmi ş-un lat. Atât trebuie să aibă lungime tabla. Lăţimea are o palmă şi-o şchioapă", îmi explică expertul în făcut cazane. În meseria de căldărar se foloseşte numai tablă. „Nu lipim nimic. Folosim pentru prindere doar carfinul, nitul adică, tot din tablă".
Un cazan se vinde cu 18 milioane
"Un astfel de cazan îţi ia cam două zile de muncă şi costă 18 milioane lei vechi", îmi spune Moş Ferdinand (62 ani).
"Rromii nomazi sunt singurii meşteri care stăpânesc secretul acestei meserii. Este grea, dar se câştigă foarte bine de pe urma ei".
