Serial Click! „Cafeneaua Veche”, cea mai veche cafenea din București, are aproape 240 de ani

cladire-cafeneaua-veche-rezista-de-aproape-240-ani.jpg

Cladirea Cafenelei Vechi rezista de aproape 240 de ani, dar in prezent sta cu usile inchise in lipsa unui intreprinzator capabil sa-i puna istoria in valoare
Clădirea Cafenelei Vechi rezistă de aproape 240 de ani, dar în prezent stă cu ușile închise în lipsa unui întreprinzător capabil să-i pună istoria în valoare
Foto: Gabriel Peneș

Azi, poate să pară o banalitate să bei o cafea. Însă până spre mijlocul secolului 17, așa băutură nu se pomenea în Țara Românească. Și nici în Europa. Dar și când a pătruns la noi, i-a cucerit pe toți, Așa se face că prima cafenea a fost deschisă în București înainte de a apărea în Paris sauViena , în 1667. Dar a dispărut în timp. Însă clădirea ce adăpostea Cafeneaua Veche, deschisă la 1781, mai dăinuie și azi, la capătul străzii Covaci, spre Piața Sf. Anton, rămânând cunoscută drept cea mai veche cafenea atestată din Capitală.

Să vorbim despre cafenele și cafea, mai întâi. Denumirea de „cafenea” vine de la cuvântul turcesc „kahvehane”,  ceea ce s-ar traduce prin loc public în care se poate bea cafea după modă turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, ghiulbahar (un fel de joc de table) sau ghiordum (numele unui joc de cărți) și să fumeze tutun, în schimbul unui preț relativ mic.

Cultivată prima oară în Arabia, în Yemen - alții spun că în Etiopia - de prin secolul 15, un secol mai târziu ajunge în Imperiul Otoman. Era perioada de glorie a turcilor otomani, așa că influența unei asemenea „mode” nu putea lipsi, mai ales că primele cafenele din Imperiu au devenit rapid populare. E faimoasă întâmplarea despre primul român care ar fi băut cafea, logofătul ion Tăutu, sfetnic de nădejde atât al lui Ștefan cel Mare, cât și a urmașului acestuia, Bogdan al III-lea cel Orb. Ajuns cu misiune diplomatic la Stambul, a fost îmbiat, printre altele, și cu o ceașcă de cafea fierbinte. Neștiind despr e ce e vorba, Tăutu a dat-o pe gât dintr-o sorbitură, așa cum era obiceiul cu alt tip de băuturi. „Strașnică licoare, deși cam tare”, și-ar fi spus logofătul care, probabil, n-a aflat decât mai târziu de ce limba și gâtlejul lui au avut de suferit după arsura produsă de fierbințeala lichidului. Istoria ne mai spune că, în Europa, primele cafenele au apărut pe la 1629, în Veneția, ale cărei legături comerciale cu otomanii erau foarte dezvoltate.

fotografie-1856-piata_sf._anton-stanga-biserica_domneasca-dreapta-cafeneaua-veche.jpg

In primele fotografii ale Bucurestiului, din 1856, apare si Piata Sf. Anton, cu Biserica Domneasca, in stanga si cladirea Cafenelei Vechi, in dreapta
În primele fotografii ale Bucureștiului, din 1856, apare și Piața Sf. Anton, cu Biserica Domnească, în stânga și clădirea Cafenelei Vechi, în dreapta
Foto: wikipedia.ro/Ludwig Angerer

Prima cafenea din Capitală, deschisă în 1667 de un fost ienicer otoman

Apoi, cafeaua și cafenelele au cucerit Europa așa cum Imperiul Otoman nu a reușit niciodată prin forța armelor. În 1667, Kara Hamie, un fost ienicer otoman de la Constantinopol, a deschis primul „magazin de cafea” la Bucureşti. în centrul oraşului, unde astăzi se află clădirea principală a Băncii Naţionale a României, pe locul unde avea să fie înălțat Hanul Șerban-Vodă. Cinci ani mai târziu, în 1672, se deschidea prima cafenea în Paris, America o avea pe prima în 1676, în Boston și  abia în 1685 apărea și în Viena, Treptat, cafeaua a ajuns nelipsită și de la masa domnitorilor munteni, dar și în obiceiurile românilor. Așa a apărut și Cafeneaua Veche, încă în picioare și astăzi. Povestea ei începe în anul 1781, când armeanul Ştefan Altîntop a cerut şi a primit permisiunea din partea domnitorului Alexandru Ipsilanti să construiască o cafenea în apropierea Curţii Domneşti, în schimbul unei taxe de 10 taleri (monedă de argint care cântărea 28-29 de grame) pe an. Prima atestare documentară a acestei cafenele este abia în 1812, când proprietarul iniţial decide să o vândă.

piata-sf._anton-azi-_stanga-biserica_domneasca-penultima-cladire-dreapta-cafeneaua-veche.jpg

Piata Sf. Anton, in 2019, cu aceeasi Biserica Domneasca, in stanga, dar si aceeași cladire a Cafenelei Vechi, in dreapta, chiar daca e umbrita de actualul sediu al Politiei Centrului Vechi
Piața Sf. Anton, în 2019, cu aceeași Biserică Domnească, în stânga, dar și aceeași clădire a Cafenelei Vechi, în dreapta, chiar dacă e umbrită de actualul sediu al Poliției Centrului Vechi
Foto: Gabriel Peneș

Fane Spoitoru a fost unul dintre proprietarii cafenelei, după 1990

Loc de întâlnire și de discuții aprinse, Cafeneaua Veche, ca multe alte locuri din ceea ce numim azi Centrul Vechi, a adăpostit la mesele cu cafea îmbietoare personalități ca Mihai Eminescu (care lucra la ziarul Timpul, a cărui redacție a funcționat pe la 1890-1891 chiar în clădirea învecinată cafenelei), uneori însoțit de Veronica Micle,  I.L. Caragiale și chiar Regele Carol al II-lea. Cu mese de billiard, dulciuri, ceai, partide de table sau jocuri de cărți, cafenelele devin o adevărată instituție a Bucureștiului. Erau locul unde „se punea țara la cale”, se comenta politică, se critica stăpânirea ori chiar se făceau planuri de revoltă. Unele, precum „Tunel de France” (pe locul unde acum este magazinul Victoria), ofereau și alt tip de „servicii” clienților, ce nu aveau de-a face cu savurarea cafelei. Pe la 1900, erau 140 de cafenele în București. Au fost închise pe timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, între 1916-1918, dar prin 1924 orașul era din nou înțesat cu ele. După 1990, Cafeneaua Veche a trecut și-a tot schimbat proprietarii, având suișuri și coborâșuri. Ba chiar, în 1992, intrase în proprietatea temutului Fane Spoitoru, devenind loc de întâlnire a interlopilor. După o altă perioadă în care a adăpostit o cafenea, dar sub un alt nume, Cafeneaua Veche pare că își caută din nou un proprietar capabil să-i redea strălucirea, spațiile rămânând nefiolosite de la o vreme. Ea rămâme, totuși, cea mai veche cafenea atestată din București. Mai rămâne ca cineva să și știe ce să facă, pe mai departe, cu istoria ei și cu aburul fantomatic al tuturor cafelelor savurate aici, de aproape 240 de ani.

Loading...

Citește și

  • Cu toţii trecem aproape zilnic prin Bucureşti pe lângă clădiri şi locuri cărora aproape că nu le mai dăm importanţă. Existenţa lor a intrat, deja, în rutina ochiului nostru. Click vă propune un serial în care să readucem în memorie acele repere ale Capitalei ce pot fi considerate ca „cele mai vechi” din urbea de pe malul Dâmboviţei. Primul dintre ele este cea mai veche biserică din Bucureşti, Biserica Domnească de lângă Curtea Veche, cunoscută şi ca Sf. Anton, ce veghează de peste 450 de ani fosta reşedinţă a domnilor munteni.

  • Casa Melik, cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, a fost construita pe la 1770, adapostind acum Muzeul Theodor Pallady

    Dacă în alte privințe mai există dispute printre specialiști, în legătură cu cea mai veche casă de locuit, încă existentă, din București, există o opinie împărtășită de mai toți: aceasta este Casa Melik, din Strada Spătarului, 22. Ridicată pe la anul 1770, ba chiar, spun unii, chiar 1760, casa găzduiește, încă din 1971, Muzeul Theodor Pallady, adăpostind impresionanta colecție de artă a soților Serafina și Gheorghe Răut, inclusiv multe dintre operele lui Pallady, unul dintre cei mai importanți pictori moderni români.

  • Dudul alb, batran de peste 300 de ani, se afla in coltul dinspre strada al curtii Bisericii de pe Batistei

    Multă vreme, onoarea de a fi considerat „cel mai bătrân copac din București” i-a aparținut unui platan masiv, ce străjuia Podul Cotroceni, a cărui vărstă era estimată la peste 300 de ani. Unii vorbeau chiar de 500 de ani. Anul trecut, însă, în luna mai, o vijelie l-a pus la pământ, autoritățile fiind nevoite să îl taie. „Urmașul” lui în ale bătrâneții pare să fi rămas „Dudul din Batiștei”, un dud alb din curtea Bisericii Batiștei ce a fost contemporan inclusiv cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, acum peste trei secole.

  • Printre meseriile pe cale de dispariţie în România este şi cea de ceasornicar. Nu e vorba despre cei care ne mai schimbă bateria de la ceasurile de azi ori câte-o curea, din când în când. Ci de cei care, asemenea unui Tezeu, intră în „labirintul” mecanismelor complicate ale unui ceas mecanic. Un asemenea meşter-ceasornicar este Gheorghe Minisini. Sau domnul Nino, cum e cunoscut de zeci de ani.