Mădălin Voicu, despre priveghiul țigănesc. Ce spun și preoții ortodocși!
”Țiganii știu să râdă sau să plângă frumos. O pot face uneori însă și în mod extravagant și asta le atrage de cele mai multe ori o serie de vorbe sau de comentarii deloc binevoitoare!”
Afirmațiile de mai sus aparțin lui Mădălin Voicu, probabil cel mai cunoscut reprezentant al etniei rome din țara noastră din ultimul sfert de veac. Parlamentar ani de-a rândul, dar și excelent muzicolog – descendent al unei familii de violoniști ce ni l-a dat deja pe Ion Voicu, tatăl său, Voicu spune că manifestările aparte de bocete de la înmormântările țigănește, cum ar fi spre exemplu cele din aceste zile dedicate lui Fane Spoitoru, sunt echivalentul bocetelor, tradiție care e des întâlnită și în cazul înmormântărilor românești.
Mădălin Voicu ne asigură că cultul morților e puternic și în rândul comunității țigănești: ”La țigani, fie că este vorba despre botez, despre nuntă sau înmormântare, evenimentul este cântat. Asta-i bucuria noastră și ea trebuie exprimată, transmisă tuturor. Desigur, de multe ori e deranjant pentru cei din jur, dar oamenii ar trebui să înțeleagă, să nu se grăbească să ne blameze. Pe de altă parte, în cazul celor ce ne-au părăsit, e cântat mortul, ce a făcut în timpul vieții, momentele cele mai importante pe care le-a cunoscut, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut și altele. Ce mai, țiganii au în sânge un sentimentalism exarcebat!”.
Liderul rom a adăugat că un alai impresionant la moartea unui țigan e cel mai des întâlnit în cazul dispariției unui lider al unei comunității. ”Genul acesta de comportament nu e prezent la toate înmormântările țigănești. Nu știu dacă toți țiganii își permite asemenea manifestări. Mai degrabă nu!”.
El mai spune că asemenea alaiuri funerare sunt prezente în cazul comunităților de țigani tradiționaliști. ”Există și țigani care s-au convertit la adventism sau la alte rituri neo-creștine unde un asemenea alai e de neconceput. Acolo rolul central îl joacă pastorul și psalmii creștini. Sau pur și simplu o anume poezie de factură creștină”.
Mădălin Voicu a ținut să menționeze și faptul că personal nu agreează prezența maneliștilor, nici la înmormântări, nici la celelalte momente speciale din viața comunității țigănești. ”Nu am nici un fel de admirație pentru aceste gen de cântări, a precizat Mădălin Voicu cu privire la prezența la căpătâiul lui Fane Spoitoru a unuia dintre cei mai cunoscuți maneliști ai momentului, Florin Salam. Vă pot garanta, a continuat el, că la înmormântarea mea nu veți întâlni așa ceva!”.
Mădălin Voicu ne-a vorbit și despre țiganii lăutari, o tagmă considerată privilegiată. Aceștia sunt păstrătorii artei și muzicii traționale țigănești. Din punct de vedere istoric, prima mențiune a unui țigan lăutar în Țările Române datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Țiganii lăutari sunt, într-un fel, cei care au inaugurat tradiția de a cânta nu doar la ospețe, botezuri sau nunți, ci și la înmormântări, amestecând dansul și cântul cu bocetele (în paranteze fie spus Nicolae Bălcescu menționează prezența unui țigan, Răzvan, pe tronul Moldovei, scriind despre acesta ca a fost ”mai patriot decât cei mai neaoșii moldoveni”).
Practici exagerate la înmormântările creștinilor ortodocși
Pe de altă parte, puțini dintre noi știm, spre exemplu, că există practici considerate exagerate și în ritualul priveghiului înregistrat la creștinii ortodocși. Considerate exagerate chiar de către preoți!
”Primele exagerări, spune pr.dr.lector Radu Petre Mureșan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” din București, pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de către rude şi cunoscuţi care aduc flori şi lumânări şi îşi adresează salutul „Dumnezeu să-l odihnească!“; ci, de multe ori, cei prezenţi sunt serviţi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau ţuică, intenţia familiei fiind ca cei prezenţi să fie mulţumiţi, iar dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de faţă ajung să spună glume, să joace cărţi sau să fumeze pentru a trece timpul mai repede…În unele părţi ale ţării sunt chemate femei care se pricep să bocească morţii. Versurile funebre (bocite) prezintă viaţa decedatului, pe un ton monoton, astfel încât asistenţa îndoliată să lăcrimeze, ceea ce măreşte durerea familiei. Ele cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea în loc să mângâie şi să dea speranţă şi îmbărbătare, ceea ce constituie un păcat. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl ia priveghiul”.
