Cazul unic al lui Constantin Argetoianu. Primul-ministru regalist care s-a întors din Elveția în țară, în 1946

constantin-argetoianu-guvernul-averescu-ianuarie-1918.jpg

Constantin Argetoianu (cu mana in buzunar, al doilea de la dreapta, spre stanga), in ianuarie 1918, la investirea guvernului Averescu in care a fost ministru de justitie
Constantin Argetoianu (cu mâna în buzunar, al doilea de la dreapta, spre stânga), în ianuarie 1918, la învestirea guvernului Averescu în care a fost ministru de justiție
Foto: wikipedia.ro

În ultima vreme, s-a iscat un adevărat scandal pornind de la apariția filosofului Mihai Șora într-o reclamă a unui magazin online, întruchipînd un simbol al luptei pentru libertate și rezistenței anticomuniste. Asta, în condițiile în care Șora, după un deceniu petrecut în Franța, a revenit în România în 1948, la începutul celor mai întunecați și cruzi ani ai comunismului-stalinist românesc, ca membru al Partidului Comunist Francez, lucrând la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker, cea supranumită „Stalin în fustă”. Dar nu despre Mihai Șora este acest articol. Ci despre Constantin Argetoianu, singurul mare demnitar al României monarhice, fost prim-ministru, care, deși ajuns în Elveția din aprilie 1944, alege să revină în România în toamna lui 1946. Arestat în mai 1950, va sfârși în crunta închisoare de la Sighet, în februarie 1955.

Pentru Constantin Argetoianu, viața s-a oprit, e drept, nu la 30, ci la 79 de ani. După aceea, vreme de aproape 5 ani, a urmat iadul temniței de la Sighet. Neviața. Fiu de general și os de boier oltean, Argetoianu s-a născut la 3 martie 1871, în Craiova. Făcea parte dintr-una dintre cele mai importante familii de boieri, cu moșii în Argetoaia (de unde și numele familiei), Ișalnița, Bratoșița și, locul cel drag inimii lui, Breasta. A și fost supranumit, de altfel, „boierul de la Breasta”. Nu vom insista asupra destinului politic prea mult. Oricum, Argetoianu era un om școlit vreme de opt ani la Paris, unde a obținut nu mai puțin de două licențe, în drept și litere, dar și un doctorat în medicină. Nu a profesat, însă, niciodată, intrând în tumultul diplomației, la început, apoi, tot mai adânc în cel politic. După terminarea studiilor a urmat o carieră diplomatică ca atașat, secretar, prim secretar și consilier în serviciul comandat al Legațiilor României la Constantinopol, Roma, Viena și Paris. Își face târziu intrarea în viața politică, în 1913, la vârsta de 42 de ani, când alege să renunțe la cariera diplomatică pentru a se înscrie în Partidul Conservator. 

A fost un adevărat „prim-ministru” al combinațiilor și culiselor politicii interbelice, schimbând – caz unic – opt partide de-a lungul timpului. A înființat Liga, apoi Partidul Poporului, cu Alexandru Averescu, a ajuns în partidul lui Nicolae Iorga, Partidul Naționalist al Poporului, a născocit un alt partid, Uniunea Agrară, dar, finalmente, a fost un adept al Regelui Carol al II-lea și al unei dictaturi luminate, considerând partidele politice prea pline de interese personale meschine spre a mai putea face bine țării și poporului. A fost, în multe guverne, când ministru de justiție, când al agriculturii, când de finanțe, când de interne.

constantin-argetoianu.jpg

Constantin Argetoianu a fost prim-ministru al guvernului vreme de doar doua luni, septembrie - noiembrie 1939, dupa asasinarea lui Armand Calinescu de legionari
Constantin Argetoianu a fost prim-ministru al guvernului vreme de doar două luni, septembrie - noiembrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu de legionari
Foto: wikipedia.ro

Ca ministru de interne, a scos în afara legii Partidul Comunist, în 1924

În 1921, din această poziție, îi arestează pe delegații socialiști care se reuniseră în ceea ce avea să fie considerat primul Congres al viitorului PCR, iar în 1924, scoate partidul în afara legii. Ajunge prim-ministru abia în 1939 (septembrie-noiembrie) și doar pentru două luni, după asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari și după săptămâna de crunte represalii guvernamentale conduse de generalul Gheorghe Argeșanu contra legionarilor. Carlist convins, e consilier regal în timpul „regimului de mână forte” instaurat de Carol al II-lea, dar și Președinte al Senatului. E socotit de mai toată lumea prototipul politicanului cinic, alunecos, cu principii rezultate doar din interesele de moment, dar și cel mai bun scriitor dintre politicieni, lăsând o inegalabilă operă de memorialistică adunată sub titlul „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”. Venirea lui Ion Antonescu la putere, îl transformă în spectator al vieții politice pe aproape toată durata războiului. În 22 aprilie 1944, sfătuit de prieteni și pe fondul succeselor de pe front ale Armatei Roșii, Argetoianu părăsește țara și se stabilește la Geneva, în Elveția, alături de soția, Valentina. Acolo rămâne pentru doi ani și jumătate, până în toamna anului 1946. Atunci, Argetoianu, politicanul versat, uneori aproape profet, face, cu o naivitate inexpicabilă, greșeala teribilă a vieții lui: se întoarce în România. O Românie deja dominată de comuniști – români și sovietici - și condusă de guvernul dr. Petru Groza. Încă e un mister această întoarcere, într-un loc deja având în frunte tocmai pe cei pe care Argetoianu îi arestase ori îi interzisese, ca ministru de interne, în toată cariera lui politică. S-a spus că a fost sedus de promisiunea conform căreia el ar fi favoritul de a conduce un nou guvern în locul lui Petru Groza, ce urma să semneze tratatul de pace ulterior terminării războiului. Sau că și-a dorit să moară acasă, spre a fi înmormântat la Breasta, locul lui de suflet. Și mai ciudat e că proprietatea respectivă îi este confiscată de comuniști chiar în septembrie 1947, Argetoianu ajungând în țară, cu motonava Transilvania, la Constanța, în 6 noiembrie, deci semnele vreunei iluzorii funcții guvernamentale erau deja clar negative. Ca și posibilitatea de a își mai dormi somnul de veci în pământul moșiei iubite. E cu atât mai stranie această decizie a complexului politician de altădată. Cert este că, vreme de doi ani și jumătate, regimul comunist, odată scăpat și de Regele Mihai, ultimul simbol al fostei Românii, și-a pregătit lovitura de grație.

constantin-argetoianu-ultima-imagine-inchisoare-comunista.jpg

Asa ajunsese sa arate Argetoianu ca detinut in inchisoarea din Sighet unde a si murit in februarie 1955, dupa aproape 5 ani de detentie
Așa ajunsese să arate Argetoianu ca deținut în închisoarea din Sighet unde a și murit în februarie 1955, după aproape 5 ani de detenție

Arestat în 1950, a murit în 1955, la Sighet, ca deținut politic

Viața lui Argetoianu a luat sfârșit într-o noapte de sâmbătă spre duminică, la 5 spre 6 mai 1950, intrată în istorie ca „noaptea demnitarilor”, când peste 70 de foști membri de vază ai fostei elite politice și intelectuale românești au fost arestați și aruncați în pușcăriile comuniste. Avea 79 de ani și două luni. Când a fost ridicat de la domiciliul din București, Argetoianu a mai avut puterea de a face un ultim spirit de glumă ironică: „Bă, dar tari trebuie să fiți voi, comuniștii, dacă vă e frică de un moș bășinos ca mine!”. Apoi, ușa dubei s-a închis cu zgomot, ca o prevestire rea. De fapt, era deja o certitudine: pentru Argetoianu începea calvarul. Unul care a durat aproape 5 ani. Sigur, asta în timp ce alții și-l „ispășeau” prin birourile vreunui minister de externe sau editură, „condamnați” la mașină la scară și „terorizați” cu locuință în centrul Bucureștiului în cea mai întunecată perioadă din istoria țării. Sunt mărturii conform cărora Argetoianu ar fi murit la scurtă vreme după ce a încasat o groaznică bătaie de la anchetatori. Și că s-a stins în celula numărul 12 de la Sighet, aceeași în care murise și fiul lui Ionel Brătianu, marele istoric Gheorghe I. Brătianu. Era o zi de 6 februarie 1955, geroasă ca un coșmar. Ultima poză rămasă de la Argetoianu, ne vorbește de la sine despre starea lui fizică și psihică. Peste o lună, ar fi împlinit 84 de ani. Oricum, ar mai avut încă 3 ani de condamnare de rezistat.

Așa s-a sfârșit boierul din Breasta, fostul prim-ministru al țării și ministru în mai multe guverne, cel care a scos în afara legii Partidul Comunist, arestându-i membrii ori simpatizanții. Dar a ales să revină în România stalinistă, când alții nu știau cum să mai fugă de aici spre vest, spre occident, spre libertate. Sigur, nu toți. Cu cel puțin o excepție notabilă care, la fel ca Argetoianu, a ales să revină în țară, în 1948, după un deceniu trăit în Franța. Dar acest articol a fost despre uitatul Constantin Argetoianu și fapte reale, nu despre mistificări, reinterpretări sau reevaluări ale unui alt destin.

Loading...

Citește și

  • Regele Carol al II-lea a avut nenumarate cuceriri, fiind supranumit „regele playboy”

    În 4 aprilie se împlinesc 66 de ani de la moartea unuia dintre cei patru regi pe care i-a avut România, Carol al II-lea, care a domnit între 1930 și 1940, aventurosul tată al fostului suveran, Mihai I. Deși a fost și este considerat un fel de „oaie neagră” a Monarhiei Române, Carol al II-lea a avut, dincolo de viața personală zbuciumată și tendințele dictatoriale, merite deosebite în încurajarea culturii și artiștilor, dorindu-și a rămâne în istorie drept „Voievodul culturii române”. Din păcate, celelalte laturi ale lui, precum și contextul istoric tulbure în care a domnit, mai ales în ultimii ani, i-au refuzat, se pare, dreptul la această titulatură pentru posteritate, rămânând doar cu porecla de „regele playboy”.

  • Curtea Domneasca din zona Centrului Vechi a cunoscut perioada de maxima inflorire in timpul domnitorului Constantin Brancoveanu

    Devenită punct de atracție mai ales pentru străini, Curtea Veche este, așa cum îi arată și numele consacrat azi, cea mai veche reședință domnească din București. Palatul Voievodal este pomenit în acte pentru prima oară în vremea lui Vlad Țepeș într-un hrisov din 20 septembrie 1459, act ce reprezintă și prima menționare a orașului ce va deveni capitala unică a Țării Românești abia în 1660. Ruinele palatului au fost transformate în muzeu, dar, la ora actuală, se află într-un proces de consolidare și restaurare ce va dura, cel puțin pe hârtie, până la sfârșitul anului viitor.

  • De la stanga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, „careul de asi” al puterii din primii ani ai regimului comunist

    Abia instalată, miercuri, în fruntea Ministerului de Externe, Ramona Mănescu a făcut prima eroare. Luată, probabil, de valul emoției, ea s-a autointitulat, într-o declarație dată pentru Antena 3 și citată de news.ro, „prima femeie ministru de Externe în România”. Avem o veste pentru doamna ministru: e a doua! Prima, că ne place, că nu ne place, a fost Ana Pauker, între 1947 și 1952. Cea supranumită „Stalin în fustă” a fost chiar prima femeie din lume care a ocupat această funcție.

  • Universitatea a fost construita pe locul vechii Academii Domnesti, iar statuia lui Mihai Viteazul stă chiar pe locul fostei biserici ridicate de Brancoveanu

    Piața Universității. Un loc pe unde fiecare bucureștean - și nu numai – a trecut, poate, de sute și mii de ori. Clădirile ne par familiare de parcă le știm dintotdeauna. Și, totuși, știm, de fapt, ce clădiri sunt acelea, cu excepția, firește, a Universității, în sine? Ne mai spune ceva numele Academia Domnească, de Palatul Generala sau Palatul Creditului Industrial? Avem vreo idee despre ce era, de exemplu, fix pe locul unde, din 1874, se înalță statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, una dintre cele patru statui istorice din piață? Poate că e timpul să aflăm. Așa, spațiul acela ne va deveni și mai familiar decât ne e acum.