Incredibil cum arăta Libia anilor '60! Povestea Regelui Idris

idris.jpg

regele idris libia
Regele Idris al Libiei, flancat de oficiali, ajunge la ceremonia de inaugurare a terminalului petrolier de la Marsa Al Hariga (14 februarie 1967)
Getty Images
Citeste tot despre: 

Harta Libiei din zilele noastre a fost trasată după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Până atunci, teritoriile care formează Libia au fost o miză geopolitică pentru otomani, italieni, britanici și francezi. Libia este una dintre cele mai bogate țări din lume în materie de zăcăminte de petrol.

Libia este formată din trei provincii istorice: Cyrenaica la est, Tripolitana la vest și Fezzan în sud. Provincia deșertică otomană Cyrenaica este locul unde Muhammad ibn Ali Senussi a fondat ordinul religios musulman Sufi în secolul al 18-lea. Aici s-a înființat mișcarea Senussi ca un răspuns la declinul spiritualității islamului de la acea vreme. 

Cum a devenit Idris primul (și singurul, de altfel) rege al Libiei

Idris, nepotul lui Ali Senussi, avea să devină într-o bună zi, liderul Regatului Libian Unit. Idris a condus Libia între anii 1951 și 1969, până când s-a văzut nevoit să fugă în exil în urma loviturii de stat orchestrate de Muhammad Gaddafi. 

Ținând cont de evenimentele care au transformat Libia în ultimele cinci decenii, Regele Idris aproape că a ieșit total din conștiința publică. Istoria Libiei moderne este aproape confundată cu Gaddafi și cu atentatele sângeroase organizate de partizanii regimului, dar Regele Idris a rămas în paginile de istorie ca un politician naționalist care și-a condus țara într-un moment în care, pentru Libia, se luptau marile puteri coloniale. 

În tinerețe, în anii Primului Război Mondial, cel care avea să devină Regele Idris s-a dus într-o călătorie inițiatică la Mecca. Așa a reușit să înțeleagă lumea politică din jurul său căci, în timpul pelerinajului, Idris i-a cunoscut pe kedivul Egiptului (titlu purtat în trecut de viceregii Egiptului) și pe mai mulți lideri militari britanici. 

idris.jpg

libia regele idris
Rege Idris al Libiei (dreapta), având vârsta de 64 de ani, s-a căsătorit la data de 5 iunie 1955 cu Aliyah Lamoum, la Ambasada Libiei din Cairo. Din cauza tradițiilor rigide din lumea arabă, mariajul a fost încheiat în absența miresei.
Foto: Corbis

În timpul Primul Război Mondial, membrii mișcării Senussi i-au susținut pe nemți și pe otomani. După Marele Război, libienii s-au luptat pentru independență împotriva italienilor. Provinciile Cyrenaica și Tripolitana au devenit, însă, în 1917, colonii italiene. Cu toate acestea, Benito Mussoloni l-a recunoscut pe Idris drept emir al Cyrenaicăi italiene. 

  • Concurs de frumusețe organizat în Libia anilor '60
  • O dansatoare din buric îi distrează pe soldații britanici într-o cafenea din Tripoli
    Foto: Corbis
  • Două lumi ce contrastează se întâlnesc pe străzile din Tripoli. Un arab ce plimbă o cămilă trece pe lângă un automobil marcă americană
    Foto; Corbis
  • libia regele idris
    Rege Idris al Libiei (dreapta), având vârsta de 64 de ani, s-a căsătorit la data de 5 iunie 1955 cu Aliyah Lamoum, la Ambasada Libiei din Cairo. Din cauza tradițiilor rigide din lumea arabă, mariajul a fost încheiat în absența miresei.
    Foto: Corbis
  • Femeile libiene umblau pe străzile din Tripoli dichisite cu bijuterii occidentale
    Foto: Corbis
  • regele idris libia
    Regele Idris al Libiei, flancat de oficiali, ajunge la ceremonia de inaugurare a terminalului petrolier de la Marsa Al Hariga (14 februarie 1967)
    Getty Images
  • Imagine din Libia anilor '60
  • Maximize

1/7

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Libia a fost câmpul de bătălie dintre forțele aliate și Italia fascistă, susținută de armata Germaniei naziste. Pentru a scăpa de sub ocupația italiană, Regele Idris și ordinul Senussis au format o alianță cu britanicii în campania dusă în Nordul Africii. Profitând că armata lui Mussolini a fost extrem de slab organizată, britancii au reușit, în 1943, în campania din Africa, să învingă armata Italiei și a Germaniei naziste. Din acel an și până în 1951, Libia s-a aflat sub o administrație militară impusă de britanici. Drept mulțumire, în 1949, britanicii l-au ajutat pe Idris să anunțe independența Emiratului Cyrenaica, au forțat populația din Tripoli să colaboreze cu el și, în final, să fie ales, totodată, emir al Tripolitaniei. 

În condițiile în care provincia Fezzan se afla în mâinile francezilor, soarta Libiei avea să ajungă pe masa discuțiilor de la ONU. Până la soluționare, britanicii și francezii controlau Libia ca două mari puteri coloniale. Francezii se bazau în Fezzan pe sprijinul clanului Sayf al-Nasr iar britanici pe ordinul Senussi. În Tripoli, opinia elitelor era în favoarea creării unui stat unit, dar populația din Cyrenaica ar fi condiționat unirea numai dacă ar fi fost înfăpuită de ordinul Senussi. 

Sovieticii și-au băgat și ei coada, preferând ideea ruperii în două a Libiei, între britanici și francezi. Dar, Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru apariția Regatului Libiei, o structură federală care să fie sub conducerea Regelui Idris. Așa a început, practic, procesul de unificare al Libiei, finalizat în decembrie 1951, atunci când Idris s-a proclamat rege al Regatului Unit al Libiei. Într-un discurs susținut la Palatul Manar din Benghazi, Regele Idris avea să rostească un faimos enunț: „A-ți păstra independența este mult mai greu decât a o câștiga.” 

Libia, în timpul domniei Regelui Idris

Libia a devenit independentă la 24 decembrie 1951 dar nu avea o economie dezvoltată, nu avea relații comerciale și locuri de muncă iar populația era, în proporție de 94%, analfabetă. PIB-ul pe cap de locuitor era, la avea vreme, de 35 de dolari! În plus, pe teritoriul Libiei, rămaseră neexplodate peste 11 milioane de mine! Libia era la acea vreme cea mai săracă țară de pe planetă. 

Structura politcă a Libiei era disfuncțională. Era o monarhie constituțională, dar Regele era ales de marile puteri din Consiliul de Securitate al ONU! Niciun libian nu a fost implicat în crearea acestui stat. În Libia nu existau guverne naționale și regionale sau vreun parlament. Economia era dirijată de monarhie care, însă, nu controla banii care erau cheltuiți. Corupția era la ordinea zilei și nici măcar forțele armate nu erau integrate!

După independență, noul stat libian depindea de ajutor extern. Politic, Libia depindea de britanici și de americani care plăteau chirie pentru facilitățile navale din Tobruk și pentru aerodromul militar de lângă Tripoli. 

Pentru a pune capăt acestei situații dramatice, Regele Idris a oferit în 1956 primele concesiuni de exploarare a unor zăcăminte petroliere iar, în 1959, Esso Standard Libia a descoperit câmpul petrolier Zliten. Odată cu 1961, Libia a început să exporte petrol după ce a construit un oleoduct care traversa Marea Mediterană. În anul 1965, Libia producea 1.22 de milioane de barili pe zi iar în 1969 producea 3.1 milioane! Libia devenea una dintre cele mai rapide creșteri economice din lume iar PIB-ul crescuse de la 125 de milioane de dinari (1960) la 1.35 trilioane în 1969. 

alwedan_hotel_tripoli.jpg

Hotelul Alwedan din Tripoli, anul 1960
Foto: Twitter

Monarhia nu era, însă, pregătită pentru schimbările sociale ce au apărut în urma creșterii economiei. Nimeni nu se aștepta că populația va migra de la sat la oraș și că își va dezvolta simțul proprietății private. Instabilitatea politică era la ordinea zilei iar guvernele picau precum muștele. 

În 1963, însă, Libia a devenit un stat unificat iar sistemul federal a fost abolit, fapt ce a cauzat tensiuni în Cyrenaica și Fezzan. Idris a introdus un sistem parlamentar bicameral și le-a conferit femeilor dreptul de a vota. Decizia i-a făcut pe conservatorii religioși să se simtă excluși de la marile decizii statale. 

tripoli_vs_dubai.jpg

O imagine care a devenit virală pe Twitter

Lipsa controlului care să fie exercitat asupra modului în care erau cheltuiți banii publici a dat naștere unei corupții endemice. Nu era nicio linie trasată între avuția publică și cea privată.  

Opoziția regimului s-a format rapid sub forma naționalismului arab proclamat de președintele Nasser, în Egipt. Câștigurile obținute de libieni din exportul de petrol erau asimilate de populație ca un ajutor mascat pentru faptul că guvernul libian i-a ajutat pe americani și pe britanici în susținerea Israelului în timpul Războiului celor Șase Zile, în 1967. Sentimentul că, în curând, avea să aibă loc o lovitură de stat îl avea până și Regele Idris. 

Ziua când Gaddafi a pus mâna pe putere și radicalizarea Libiei

Pe 1 septembrie 1969, 12 tineri ofițeri din armata Libiei, au preluat puterea țării printr-o lovitură de stat fără vărsare de sânge. Pentru că a avut loc în prima zi a lunii septembrie (al-infitah), lovitura de stat a rămas în istorie drept Revoluția al-Fatih. Ofițerii au format rapid Consiliul de Comandă Revoluționar, inspirați de ceea ce s-a întâmplat în Egipt pe timpul lui Nasser. Nimeni nu a știut, până în ianuarie 1970, care era componența acestui Consiliu. 

Regele Idris, care se afla în acea perioadă într-o vizită în Turcia, a minimalizat efectele revoltei organizată de junta militară. Trupe armate și zeci de tancuri încercuiseră, însă, capitala Tripoli încă de la primele ore ale dimineții. În două ore, revoluționarii puseseră stăpânire pe palatul regal. Toate căile de comunicație fuseseră tăiate. Moștenitorul la tron, Prințul Hassan, și-a anunțat sprijinul pentru noul regim, rebotezat de junta militară drept Republica Arabă Libiană. 

Devenise, însă, clar, pentru toată lumea, că liderul acestui Consiliu este Muammar Gaddafi, un capitan promovat la rangul de colonel a doua zi după lovitura de stat. El și ceilalți membri ai Consiliului nu aveau un trecut glorios și proveneau din niște triburi fără vreun prestigiu. 

gaddafi.jpg

Muammar Gaddafi, în zilele premergătoare Revoluției din 1969
Foto: Corbis

Vestea loviturii de stat i-a luat prin surprindere pe britanici, dar oficialii guvernului erau liniștiți că relațiile bune dintre cele două țări nu vor fi afectate. Egipt și Irak au fost primele țări care au recunoscut noua putere. 

Lovitura de stat s-a produs rapid. Aproape că nu s-a tras niciun foc. Regele Idris, care avea sănătatea șubrezită, a decis să plece în exil, în Grecia. Zeci de mii de oameni au ieșit în acea zi în stradă și și-au manifestat susținerea pentru revoluționari. La acea vreme, evenimentele din Libia au fost privite ca o reacție naționalistă a arabilor la deznodământul Războiului celor Șase Zile din Israel. 

Colonelul Gaddafi a preluat frâiele puterii în calitate de prim-ministru în ianuarie 1970. Inițial, și-a dorit înființarea unor federații care să fie umbrela mai multor state arabe.
Politica lui Gaddafi a fost, însă, simplă și a urmat tiparul celorlalți autocrați din Orientul Mijlociu. Gaddafi a vrut să închidă bazele armate ale Occidentului de la Marea Mediterana, a reorganizat relațiile comerciale cu marile companii petroliere și a naționalizat băncile, societățile de asigurări și spitalele. „Dacă am trăit 5,000 de ani fără petrol, mai putem s-o ducem așa câțiva ani până când ne vom repune în drepturi”, i-a amenințat Gaddafi pe șefii marilor companii petroliere. Evreii au fost expulzați iar societatea a fost arabizată. Pe străzi începuseră să apară însemne numai în arabă iar simbolurile Vestului decadent au fost scoase. Gaddafi a interzis consumul de alcool, prostituția, pornografia, cazinourile și cluburile de noapte. 

Amestecul Libiei în comiterea de acte de terorism - precum dezastrul de la Lockerbie - a condus către ruperea relațiilor diplomatice dintre Libia, pe de-o parte și SUA și Marea Britanie, de cealaltă parte. Abia în 2006 cele trei părți au reluat dialogul diplomatic. Războiul Civil din Libia care a erupt în anul 2011 a condus la moartea lui Gaddafi, ucis de rebelii ajutați de bombardamente unor țări membre NATO.

loading...
Loading...

Citește și

  • Afganistan este o ţară distrusă de război, terorizată de talibani şi aflată în plin proces de reconstrucţie. După ce talibanii au preluat controlul în 1996, ei au interzis dreptul femeilor de a munci şi au introdus un regim islamist extremist.

  • anul 2015

    Machiajul a fost în ultimul secol influenţat de diverse evenimente istorice, dar cu precădere de anumite personalităţi, femei celebre care au avut curajul să treacă peste inhibiţii şi să devină atevărate simboluri pentru fiecare perioadă istorică în parte. Make-up artistul Paulina Buldumea a explicat pentru Click! ce trebuie să ştiţi despre anii `20, `40, `60, dacă doriţi să reproduceţi un asemenea look. Modelul pentru acest articol a fost cântăreaţa Aylin Cadîr.

  • fan ho hong kong

    O serie de imagini inedite realizate în Hong Kong, în anii `50, de către un adolescent, surprind o altă față a renumitului oraș-port. Fan Ho s-a mutat din Shanghai în Hong Kong în anul 1949, pe când era copil. Străzile pline de negustori și rișce l-au fascinat pe tânăr, care avea să devină, mulți ani mai târziu, unul dintre cei mai apreciați fotografi din lume. În ultimii ani, Fan Ho a „revizitat” aceste fotografii de care uitase, pe care mai apoi le-a inclus în cartea sa, „A Hong Kong Memoir”.

  • Emiratele Arabe sunt unul dintre cele mai bogate state din lume, iar Dubaiul este considerat o capitală a excesului şi a opulenţei. Cu zgârie nori mai înalţi decât şi-ar fi putut închipui cineva vreodată şi mall-uri imense, Emiratele au cea mai dezvoltată infrastructură din zonă, după ce miliarde de dolari au fost investite în modernizarea ţării.