Când știi dacă ceea ce trăiești într-o relație este compromis sau negociere? Iată explicaţia psihologilor

compromis.jpg

Când știi dacă ceea ce trăiești într-o relație este compromis sau negociere?
O relație are șanse mai mari pe termen lung dacă vorbim mai degrabă în termini de negociere, nu de compromis!
foto: shutterstock

Click desktop articole 300x250 p1

Click desktop articole 300x250 p2

În orice relaţie de cuplu apare, la un moment dat, nevoia de compromis și negociere. Dar limitele sunt foarte importante, la fel și o diferențiere corectă între renunțarea la anumite nevoi pentru a face pe plac celuilalt și negocierea în interesul cuplului. În articolul de mai jos, Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, ne spune ce trebuie să ştim despre negociere şi compromis în relaţie

"Este la modă conceptul de negociere care are așa o aură corporatistă, modernă și puternică, pe când compromisul se lasă cu strâmbături din nas, cu eschivări fetide și imediat aruncăm cu afirmații care alungă orice umbră de cădere în păcat.

Când știi dacă ceea ce trăiești într-o relație este compromis sau negociere?

Dar care este diferența specifică dintre ele? Cam cât să fie negociere și cam cât să fie compromis în așa fel încât să nu se pericliteze sănătatea relației, pentru că știm deja că fără ele nu se poate să fii într-o relație! Sau poate că totuşi… vedem.

Am stat și m-am tot gândit la granița asta fină, la diferența lor conceptuală pentru că în primul rând eu am simțit nevoia să mă clarific, având adesea sentimentul că cele două sunt folosite eronat și trăite și mai abitir. Am văzut lacrimi curgânde amarnic de la femei care-și deplângeau compromisul de a rămâne lângă cel pe care acum nu-l mai doreau, deși pentru mine era clar că acolo este doar o negociere riguroasă a costurilor și a beneficiilor, așa cum am văzut compromisuri grele, dătătoare de somatizări urâte și purulente, dar care erau livrate conversațional pe post de negociere.

Ce le apropie și ce le diferențiază?

Păi ceea ce le apropie este un interes, dar și o pierdere. Ce le diferenţiează este durerea! Dacă am ajuns în punctul în care este nevoie de ele înseamnă că avem un interes comun, că ne dorim ceva unul de la altul, că suntem cumva într-o relație care ne interesează dintr-un anume motiv (fie el emoțional, financiar sau de orice altă natură) și care a ajuns într-un punct nevralgic care cere o soluție. Vorbim despre un impas care se cere rezolvat pentru a continua relația sau, dacă nu se mai poate, pentru a o închide.

A doua chestiune este faptul că și în negociere (ca și în compromis) trebuie să renunți la ceva, să pierzi ceva, să cedezi ceva în speranța că rezultatul va fi ceva mai mult decât pierderea. În ambele variante, dau ca să câștig.

Ceea ce mă pune pe gânduri este însă granița fină între compromis și negociere. Îmi este clar că pentru a fi într-o relație trebuie să renunț la o parte din mine pentru a-i face loc celuilalt, căci unde ar putea veni dacă eu acopăr tot. Această renunțare este ea un compromis? Sau este miezul unei negocieri mutuale necesare relaționării? Când negocierea ajunge să devină un compromis sau poate că rezultatul negocierii este compromisul? Mă învârt printre aceste idei și înainte de a vi le pasa spre clarificare, vă împărtășesc felul în care eu am reușit să mi le așez: negocierea îmi sună a registru material și concret, în care negociez tăios unde punem canapeaua pentru ca amândoi să fim mulțumiți în fața televizorului (asta doar în cazul în care nu tapetăm pereții casei cu 2-3 televizoare dintre cele mai smart și mai dilatate pe tot peretele). Negociez cu ceea ce este dincolo de spațiul meu interior, prin urmare ceea ce obțin mă atinge, dar suportabil, îmi crează confort. Negociez cu detalii și cu nesemnificativul până la urmă și poate că doar Ego-ul să mă facă să mă zbârlesc atunci când mi se pare că celălalt  întinde coarda.

daniela_dumitrescu.png

Daniela Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut
Daniela Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut

Compromisul însă îl văd în altă sferă, cumva în zona ce mă atinge direct și care mă face să sufăr prin pierderea pe care o presupune. Compromisul mă face să mă gândesc că renunț la o parte din mine, din ființa mea, din structura mea interioară, prin urmare renunț la visul meu, spre ex., de a studia muzica la Paris de dragul celuilalt, deși muzica mă face să vibrez într-o gamă ce nu are niciunde altă sonoritate decât în mine și în ceea ce știu că aș fi putut să devin. Compromisul făcut va menține în mine o suferință cvasipermanentă și va hrăni un regret, la început mic și abia perceptil în efuziunea începutului de drum comun, dar care va deveni greu și sufocant, în cazul în care relația nu-mi „suplinește” pierderea.

În egală măsură îmi vine în minte și existența expresiei – „a mă compromite”, ca argument facil al ideii că noțiunea de compromis mă atinge mult mai profund decât cea de negociere, care este eliptică de reflexiv. Negociere este atunci când amândoi renunțăm la ceva pentru a ne atinge un obiectiv comun, relativ satisfăcător pentru fiecare dintre noi. Compromisul este atunci când unul dintre parteneri renunță la ceva în beneficiul, în favoarea celuilalt, dar renunță nu la o acțiune sau o activitate, la un obiect sau o șansă, ci își încalcă un principiul de viață, o valoare morală, un element structurant și semnificativ. Negocierea îmi lasă la final un gust satisfăcător, pe când compromisul mă amărește mai mult sau mai pușin prin calitatea lui. Negocierea este amnezică, mă face să uit și să merg mai departe, compromisul mă trage de mânecă ori de câte ori celălalt pare să nu realizeze la cât am renunțat din mine pentru a fi încă acolo.   

Prin urmare, dacă simți că ceea ce dai doare și durerea nu prea pare să se estompeze, ci chiar să ne acumuleze, atunci este un compromis și este foarte posibil să devină un sabotor al relației, căci te va umple de resentimente și frustrare. Dacă însă ceea ce dai este digerabil și chiar dacă nu-ţi convine pe de-a-ntregul, nici nu te face să te perpelești noaptea-n somn, atunci vorbim despre negociere. O relație are șanse mai mare pe termen lung dacă vorbim mai degrabă în termini de negociere, nu de compromis! Căci altfel, îl voi face pe celălalt să plătească (conştient sau nu) pentru renunţarea mea, iar dacă nu, atunci mă voi pedepsi pe mine însămi/însumi (conştient sau nu) de nerespectarea mea" a spus Daniela Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut CBT & Schema Therapy, specialist comunicare relațională și președinte-fondator al Institutului de Formare și Educare Relațională, precum și autoarea blogului Fericiți cei ce comunică.

 

Click desktop articole 580x400 p1

Loading...

Click desktop articole 300x250 p3

 
 

Citește și

  • Adolescența, una dintre cele mai dificile perioade

    Adolescenţa este una dintre cele mai dificile perioade, adolescenţii trecând prin reale crize existenţiale şi de identitate. În această etapă, între părinţi şi adolescenţi relaţiile pot fi tensionate, ajungând până la ruperea lor, situaţie generată de neînţelegerea din partea adulţilor a problemelor reale ale adolescentului şi de spiritul excesiv de autonomie al acestuia. În articolul de mai jos, Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, ne spune ce greşeli fac părinţii în relaţia cu copiii adolescenţi.

  • De ce bărbaţii aleg să rămână într-o căsnicie, chiar dacă sunt nefericiţi

    Pentru cei mai mulţi oameni, căsnicia este o experiență care aduce împlinire. Cu toate acestea, vedem foarte mulţi bărbaţi care sunt profund nemulţimiţi şi nefericiţi, dar care rămân în relaţie. În articolul de mai jos, Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, ne spune de ce bărbaţii aleg să rămână într-un mariaj, chiar dacă sunt nefericiţi.

  • Vrei să fii respectat, atunci învață să refuzi

    În viaţă, oricât de dragi ne-ar fi anumiţi oameni, trebuie să învăţăm să spunem şi nu. Dacă nu ştii să spui „nu” şi să pui limite și obișnuiești să le faci pe plac celorlalţi sperând că astfel te vor respecta, vei fi într-un final dezamăgit. Pentru că oamenii cărora le faci constant pe plac, încep să ia gesturile tale ca atare şi în loc să te respecte pentru efortul tău, ajung să te valorizeze mai puţin. Iată ce ne sfătuieşte Daniela Dumitrecu, psiholog clinician şi psihoterapeut, în articolul de mai jos:

  • Încrederea copilului se construiește prin acțiune, nu prin explicații

    Toţi copiii se nasc geniali, nimeni nu poate contesta asta, iar încrederea în sine se datorează părinţilor, la fel şi lipsa acesteia.“Încrederea în sine” se referă la ceea ce gândim şi simţim despre noi însine, la auto-evaluare, la ceea ce simţim că merităm. Pentru cei mici faptul că trebuie să se simtă bine cu ei înşişi ar trebui să fie primul obiectiv de luat în considerare de către parinţi. În articolul de mai jos, Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, vine cu câteva recomandări despre cum putem să-i ajutăm pe copii să-şi dezvolte încrederea în ei.

Click desktop articole 580x400 p2

Adevarul

Click desktop articole 300x250 p4

ClickPoftaBuna.ro 0
1
ClickPoftaBuna.ro : 0
ClickPoftaBuna.ro 1

Click desktop articole 300x250 p5