Dragă Aura Urziceanu,

Am debutat ca jurnalist în cultul tău; ţi-am dat de urme în Canada, în '71; mi-ai dat ştiri şi am arătat românilor cine eşti. Eram un PR al tău. Ai venit în ţară cu soţul tău, Ron Rully, am scris despre tine în programul concertului de la Sala Palatului.

Apoi, despre tine şi Rici, şi Duke, Quincy Jones sau Newport- New York JF, Knokke. Eram apropiaţi: fanul şi prietenul tău. Prin '87-'88, am făcut un show împreună: tu cântec, eu poezie. Am şi acum o casetă de la Sala Sporturilor - Deva.

Veneai ades în familia mea. 17 decembrie. Începutul te-a prins la mine acasă. Când mi s-a născut fetiţa, ai insistat s-o botezi. Ai făcut-o meschin, mai mult m-a ajutat Ştefan Bănică-tatăl. Ai vrut, de fapt, să-ţi justifici moralitatea în faţa lumii, soţului, când aveai o relaţie cu un băiat mult mai tânăr, pe care mi l-ai adus şi-n casă nu o dată.

Botezul te acoperea cu un spectacol de familie. Filmat. De atunci, nu mi-ai mai călcat pragul. Fetiţa mea te-a urât; acum te ignoră ca pe câinii care-o latră prin Bariera Vergului.

Imediat după Revoluţie, ca să umpli Sala Palatului, ai făcut o tombolă, cu bilete pentru "marele tău turneu în Europa", care nu a existat niciodată; era o escrocherie de care mi-a fost ruşine. Nişte oameni te caută şi azi să-i duci prin Europa.

Apoi, firesc, ai dispărut. Recent, te-am remarcat într-un "show" cu Gheorghe Zamfir; unul de mahala sordidă, nu muzical, cum visam eu. De aia te evoc acum, ultima oară-n viaţă, Nona, declarându-ţi: România nu a avut niciodată o voce mai mare ca a ta. Dar nici un caracter mai punctiform..

Mâine, despre Johnny Răducanu