Aşa, catifelat. Fiindcă avea o discreţie şi o fineţe de-a dreptul vegetale. Era frumos, dar nu era frumos.

Era "Junele prim cu nasul turtit", am aflat că aşa i se spunea. Era remarcabil, dar nu îl remarcai.

Nu sărea calul imaginii, nu rupea garduri, nu exagera cu existenţa. Iată, abia a apucat 70 de ani. Milu.

Mai prin tinereţea mea nu-l prea agream, căci s-a întâmplat ca multe fete - mai deosebite, e drept - care-mi plăceau mie, îl iubeau, râvneau, admirau.

A murit. Milu. Şi s-a dus poate cea mai discretă şi imperfectă frumuseţe masculină din teatrul nostru. Mi l-am dorit de prieten. Nu a fost să fie.

Ştiu că ne-am intersectat odată pe la Biblioteca Judeţeană din Piteşti, la distinsul sociolog Mihail Sachelarie în birou; am conversat, am comunicat, am schimbat numere de telefon.

Regret şi acum. Mai ales acum: nu s-a legat. Nici el, nici eu nu am sunat... Mi-l mai amintesc pe Milu din nopţile tinereţii prime. Când era el june-prim.

La barul Atlantic. În subsol. Stătea uneori mai toată noaptea. Tăcea. Sorbea. Tăcea. Pe scaunul de la bar. Mai venea regretatul Mazilu.

Cu Conţi Bărbulescu. Guţă Băieşu. Şi fotbalişti în vogă. Saluta şi tăcea. Mucles. Mut. Mâlc. Milu...

Nu sunt critic să-l perii pe talent. Dar juca în piese/filme pe care le vedeai şi apoi pe el îl uitai. Făceai inventarul actorilor şi pe el ţi-l aminteai mai pe la urmă. Dar, la premianţi.

La remarcaţi. Nici acum când el nu mai este şi nu mai pot să-l întreb, nu ştiu cum făcea să fie aşa de discret. De prezent. Dar, totuşi, absent. Nevăzut.

Un actor mare care ştia să fie nevăzut. Nu te zgâria pe ochi. Pe urechi. Îţi rămânea în memoria subliminală.

Da!, iată o definiţie bună şi un joc duios de cuvite: Milu era un sublim actor subliminal... Mai pe româneşte, era uriaş, era măreţ.

"Era pe când nu s-a zărit/Azi îl vedem şi nu e". E un poem scris de marele Eminescu şi dedicat lui Emil Hossu înainte de a se naşte, înainte de a fi actor, înainte de a bucura cu talentul lui un întreg popor.

Ce să mai adaug eu?

George Stanca