«Leru-i ler şi iarăşi ler!» Află aici ce este de fapt lerul!

CLIIMA20101113_0092_1.jpg

Ştefan Hruşcă

Cu siguranţă aproape toată lumea fredonează în preajma sărbătorilor de iarnă versul de mai sus, însă foarte puţini ştiu semnificaţia acestuia.

Mulţi au fost cei care au încercat să-i descopere adevăratul sens şi, mai în glumă, mai în serios, s-a ajuns la concluzia că singurul om care ştie cu adevărat care este însemnătatea acestui cuvânt ar fi Ştefan Hruşcă. 

Nume grele au încercat, de-a lungul timpului, să dezlege misterul care înconjoară acest cuvânt, având în vedere că etimologia sa este încă discutată.

Miron Costin credea că ler ar proveni din cuvântul slav "lel" care înseamnă "Cupidon". Dimitrie Cantemir sau Petru Maior considerau că acest cuvânt ar proveni de la numele propriu Aurelian

Explicaţia oferită de DEX este şi ea destul de ambiguă şi implică o interpretare religioasă.

Ler = Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] – Probabil lat. [Ha]llelu[iah, Domine].

Aşadar, în vorbirea populară, cuvântul ler pare să fie asociat cu Halleluiah Domine, (Aleluia Doamne - n.r.).

Alte teorii susţin tocmai inversul explicaţiei date de DEX, şi anume că adevăratul sens al cuvântului ar fi "boier" sau "stăpân al casei", însă acestea se bat cap în cap cu etimologia cuvântului  "boier", care  provine  din  bulgară - boljarinu - şi este mai recent decât "ler".

Deci, potrivit studiilor lingvistice realizate până acum, se pare că "ler" provine cu adevărat din Halleluiah, ajuns în forma actuală după ce s-a erodat în timp şi a fost asimilat de limba română.

ler (‹ alleluia*, aler-l.) 1. Cuvânt de compunere a refrenului* întâlnit în colinde, mai rar în cântece de nuntă (ex. lerunda, ler fetița), ca atare sau în cuvinte derivate, în forme simple sau compuse: l., doamne; lerului; hai l.; leroi; aleroi; lerolui; lerui l.; l. floare dalbă de măr; hai lerul daler, doamne leroi lerumi, doamne; hai lerundai leroi, doamne; hai leruida, lerumi, doamne; ieroi și reliu (Densușianu); leruia lerui; oleroi, doamne; voleronda lerului, doamne; oileronda lerolui, doamne (Pamfile); leroileo; lină milină (melină), leroi milină. 2. Melodia colindului (ex. „leru colindei” sau „o colindă poate avea mai multe leruri” – Densușianu). ♦ Cuv. derivat aleruit desemnează: a) un cântec ceremonial funebru, practicat în trecut într-o zonă limitată din Transilvania; b) un cântec ceremonial de nuntă din Bihor; c) acțiunea colindatului (ex. „se leruie” – Reteganul). 

Sursa: DTM (2010)

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: “Lerui și-a mărului„; “Hai lin, hai lar și flori de măr”; “Oi, leroi, leroi„; “Hai, leru-i, Doamne”. – După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (356).

“Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (297).

D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: “Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir Hronicul: 1717).

Rosetti (1920), reluând texa lui Dimitrie Dan, derivă sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece “colindele românești, în structura lor de bază, preced cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-cărturărească, din etapa slovană) și nu au suferit modificări fonetice”. Cu toate acestea, DEX reține doar această ipoteză

I. G. Sbiera îl derivă din singularul latinesc al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și ai zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei.

I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic. Ler, după opinia unui cercetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton.” A. Fochi (1976): “În anii '90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.”
Sursa: DRAM (2011).

Însă, în inimile românilor, oricare ar fi adevărata explicaţie a acestui cuvânt, tot o singură însemnătate rămâne: prezenţa Crăciunului şi a unora dintre cele mai frumoase colinde româneşti! Iar explicaţia lui Hruşcă pare să fie până la urmă cea mai pe placul nostru!

SĂRBĂTORI FERICITE!

VIDEO